Ipocrizia,… game, set și meci!

Despre patriotismul de paradă, cu trese și epoleți.

“Să ne lămurească Simona Halep de ce se duce la Stuttgart și nu joacă la Fed Cup! Eu m-aș fi dus să evoluez la Cupa Davis pentru țara mea”, strigă domnul general-maior Ilie Năstase. “Poate că ar trebui să discutăm un pic de valorile care-i definesc pe sportivii de înaltă performanță”, propune domnul Alin Petrache, președintele COSR.

Poate că, într-adevăr, e ocazia potrivită să discutăm despre valorile care ne definesc pe toți, mai ales că toți știm un lucru: Cupa Davis și Fed Cup au rămas codașe într-un calendar mult prea încărcat. Motivul e unul simplu: nu aduc încasări comparabile cu turneele individuale. Astfel, nu se renunță la ele, ca fiind competiții depășite, în schimb programul e construit de-așa natură ca sportivul să le ocolească, preluând criticile profeților din țara sa.

Mai citește

Fotbalul nimănui

Publicul, de la „cel de-al doisprezecelea jucător” la „inamicul numărul 1”.

Proiectul de viitor al fotbalului românesc este următorul: Lucian Sânmărtean (35 de ani) trece de unul sau de doi adversari și dă o pasă, apoi mai vedem. Acesta e „Pachetul Noroc pentru meciurile naționalei”.  La achiziționare, primești promisiunea că poate interveni un șir incredibil de întâmplări fericite, deviere din zidul advers în bară, urmată de gol, apoi 15 minute de final în care Feroe să te domine fără să egaleze.

Mai citește

Cel care urăște

„Pentru a putea admira, e nevoie de măreție” – Ernesto Sabato.

Sunt două genuri de oameni care critică neargumentat evoluția unui sportiv: defetistul și haterul. Primul va flutura steagul alb al predării de la primele semne rele: „Halep pierde finala”, „Jelena o domină mental. N-are nicio șansă”, „E gata!” (în primul set). El preferă, în mod inconștient, siguranța unei înfrângeri frământărilor pe care le aduce competiția, totul pentru șansa de a sublinia, la sfârșit, cu o tristețe totuși sinceră: „V-am spus eu!”.

Mai citește

Așteptându-l pe Nea Piți

Schimbarea antrenorilor e singurul proiect pe termen lung din fotbalul românesc.

Imaginea săptămânii trecute este aceasta: Pastore și Cavani ornând terenul cu fugile lor de evadați și stoperii lui PSG înălțați în careul advers ca două lumânări înfipte în coliva fotbalului mourinhist, frumos și generos ca un credit bancar.

Când va putea oferi o echipă românească un astfel de meci, fie și la o scară a intensității de 1:100? Anume, oameni alergând ca nebunii în virtutea unui ideal comun și, dacă se poate, nu către granițe.

Mai citește

Mărturia unui ziarist

Aici era candva un titluHoria Ghibuțiu e de mult în presă, matelot pe o corabie care s-a avântat cândva să descopere un alt continent. Apoi, în mijlocul oceanului, vasul i s-au înlocuit pânzele cu motoare de căutare și i s-a înșurubat o elice, dar oamenii au mers mai departe, nu atât din dorința de a vedea malul celălalt,  cât din plăcerea neperisabilă a navigării.

Scrisă cu detașarea pe care ziariștii buni o au când vorbesc despre lucrurile personale, cartea “Aici era cândva un titlu” este un jurnal al transformărilor zilnice din presă, dar și un clasor al dezamăgirilor suferite de un optimist.

“Practic, în această lume nouă, liberă și gratuită, cum e cea a Internetului, am devenit turnătorii noștri, dezvăluind, de bună voie și nesiliți de nimeni, absolut tot ce se poate dezvălui”, scrie undeva autorul.

Folosind una dintre cele mai neplăcute formulări care există în presă, vă anunț că respectiva carte poate fi citită gratis aici.

Reality-show

Exhibarea unei accidentări a devenit un nou gen în jurnalism. Uneori, ea e numai „spectaculoasă”, când un schior se rostogolește ca o păpușă dezarticulată pe pârtie ori când mașinile de curse se ciocnesc și se dezagregă. Alteori, e „urâtă” (doar sânge scurgându-se pe pomeții unui fotbalist), însă, în cele mai multe cazuri, este „horror” sau „oribilă”.

Descrierile sunt luate parcă din rapoartele Poliției ori ale IML. „I-a înfipt crampoanele în gamba dreaptă, pe care i-a despicat-o pe o lungime de aproape 8 centimetri”. „Efectul impactului e înfricoșător, obrazul nigerianului arătînd adânc crăpat”. Evident, există fotografii și filmulețe ilustrative și deseori un cerculeț roșu ajută privirea să se concentreze, astfel încât nimic să nu se piardă din spectacolul mutilării.

Mai citește