Salve, prieteni. Vineri, la ora 16:00, Exarhul şi Georgescul intră în luptă. Ne vom susţine argumentele câştigate prin ani de experienţă la buza halbei: berea se bea pentru gust.

Alături de noi sunt mii de înaintaşi celebri, de la Aristotel la Karl-Heinz Rummenigge (nemţii nu pot dribla fără un pahar de bere), de la Claude Monet (impresioniştii, în general, ţineau pensula cu dreapta şi toarta cu stânga) la Ceac Noris (ideologul nostru principal, pe care nu e bine să-l supăraţi).

Concurenţa, nu vă ascund, e tare: Teo, Adi Hădean, Bobby, Adrian Ciubotaru, Sergiu, Alex, Florin Busuioc, Chinezu, Grasu XXL,  Radu Gabriel. Dacă vreţi să ne susţineţi şi să ne ajutaţi cu argumente, intraţi aici, descărcaţi aplicaţia, votaţi-ne şi fiţi pe fază la dezbatere. Gustul fie cu voi!

Update: a fost un alt El Clasico. Real Madrid chiar a jucat fotbal.

La Milano, Mourinho a reuşit să coaguleze un spirit şi nu întâmplător a oprit atunci Barcelona. Interul a abandonat orice orgoliu, transformându-şi blazonul într-o insignă înfiptă în pardesiul Celui Special. Realul nu putea fi acel Inter în care Eto’o a gonit mai mult ca un tren pentru a învinge Barcelona, o poveste la sfârşitul căreia Materazzi plângea la pieptul antrenorului. În afara faptului că e un simbol regal, Realul are nevoie de vectori de imagine pentru marketing. O echipă care să ia, asemenea unui lichid într-un vas, forma antrenorului nu se poate la Madrid. Se poate însă la Barcelona, republică prin definiţie, unde creatorul sistemului se retrage în umbra echipei-stup, în care lider pare cel care are mingea.

De la plecarea lui Raul – care a fost The Special One şi când alături se aflau Zidane, Ronaldo (the real one) şi Beckham -, Realul nu a mai avut inimă. Ronaldo – varianta 2.0 – nu poate strânge în jurul său decât fotografi. Casillas, un mare portar, are exact acest teribil handicap: că e departe de ochiul furtunii,  careul advers. La fel, Sergio Ramos sau Xabi Alonso. Oamenii Realului, mari artişti în domeniul fotbalistic, nu par a traversa o emoţie comună, alta decât ceea pe care o domnul Cosaşu o numea perfect: complexul de inferioritate în faţa Barcelonei. Uneori par angajaţii unei corporaţii duşi la teambuilding pe gazon. Am mai văzut acest gen de profesionalism în turneele de revenire ale unor mari trupe, cum ar fi Cream sau Police. Membrii formaţiei cântă impecabil, ca pe vremuri, fără însă ca o dată, măcar o dată, să se privească în ochi, să vibreze împreună. În acelaşi timp, Fabregas plânge când se vede, în sfârşit, din nou în tricoul blau grana.

În meciurile cu Barca, Realul nu are acces la acea formă de libertate care este improvizaţia. Asemenea înaintaşilor Miro, Dali sau Picasso în pictură, Pep reformează un sistem pe care îl ştie foarte bine. La fel e şi în muzică: nu pot cântă free jazz decât cei care stăpânesc perfect jazz-ul. El stabileşte gama în care se cîntă – 3-4-3, 3-6-1 sau 4-1-4-1, nu contează -, iar fotbaliştii, în cadrul acestei structuri, pot improviza. De la un punct încolo, ce joacă adversarul nici nu mai contează, e bine însă că-i acolo, căci fără el nu se poate.

Un banc citit pe Facebook ilustrează perfect situaţia. “Discuţie între Mourinho şi Guardiola înainte de meciul tur din sferturile Cupei Regelui. Mou: Daţi-ne şi nouă o şansă! Pep: OK, vă dăm un gol avans. Mou: Nu e de ajuns, data trecută am avut 1-0 şi am luat trei. Pep: OK, vă dăm un gol avans şi avem voie să marcăm doar cu fundaşii”. Întrebarea este dacă în retur va marca şi portarul.

P.S. Mulţumiri domnului lol, cred că la el am văzut bancul.

A fost cam aşa. Am urcat pe la Cârnic, trecând de Cabana Genţiana, iar când am ajuns sus, pe Custura Bucurei, deja din spate venea o turmă de nori groşi şi vineţi. Am coborât lângă Lacul Bucura şi atât am apucat: să punem primul cort. O ploaie cu grindină ne-a prins în timp ce-l montam pe al doilea. În cinci secunde, un râuleţ cu bucăţele de gheaţă aproape l-a luat şi l-am abandonat, refugiindu-ne cinci oameni în primul cort, de două persoane.

A doua zi, ploaia s-a mai liniştit şi i-am  dus pe cei doi copii jos, în Poiana Pelegii, unde i-am lăsat în grija altor prieteni. Apoi am urcat, sperând că poate se repară vremea. Ei bine, două zile şi jumătate, încontinuu, a plouat paralel cu pământul, cu acele fulgerelor înţepând crestele Retezatului şi milioane de praştii trăgând bucăţi de gheaţă spre corturi. Care au rămas opt, cinci, patru,… apoi unul.

Să fi fost a doua zi, pe la amiază, când unul dintre noi şi-a amintit că adusese o bere în rucsac. Am ştiut că asta înseamnă un sacrificiu imens în acele condiţii, anume o ieşire în plus în afara cortului, pe o ploaie şi un vânt greu de imaginat la poale. N-a fost o alegere grea: am băut acea bere, în trei. Iar aici trebuie să-l plagiez cu neruşinare pe The Man, cu povestea lui, de asemenea legată de munte şi o bere băută pe înălţimi: „Încă îi mai simt gustul”.

M-am tot gândit, citind răspunsurile voastre la întrebarea „De ce beţi bere?” (mulţumesc tuturor prietenilor care au trimis motive!), de ce beau eu bere. Iar răspunsul e simplu: pentru acel gust.

De aceea, împreună cu Răzvan Exarhu, susţin gustul ca motiv principal al băutului de bere, în competiţia lansată de Ciuc Premium. Dacă vreţi să ne susţineţi, intraţi aici, descărcaţi aplicaţia şi loviţi-ne cu mouse-ul! 

P.S. Poza, făcută de Viorel Frangulea, surprinde momentul întoarcerii în cort .

În „sferturile” Cupei Regelui, de la ora 23:00, pe Digisport 1. Scrieţi pronosticuri, păreri, dorinţe. Eu zic că va fi tot 3-1 pentru Barcelona.

Nu ştiu care dintre voi a dat pe goarnă cum că mi-ar plăcea berea, căci cei de la Ciuc Premium m-au invitat să particip la o campanie care-şi propune să găsească răspuns la cea mai veche enigmă a lumii, acum, că ultima teoremă a lui Fermat a fost rezolvată (soluţie: 2,7). De ce beau bere?

N-aş fi vrut să vă deranjez, dar prietenii la care am apelat iniţial mi-au dat răspunsuri ambigue. De genul: „Daţi-mi o femeie căreia să-i placă berea şi voi cuceri lumea!” (Kaiserul Wilhelm), „Berea e dovada că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să fim fericiţi” (Benjamin Franklin), „24 de ore într-o zi, 24 de beri într-o navetă. Coincidenţă?” (Steven Wright), „I’d rather have a bottle in front of me, than a frontal lobotomy” (Tom Waits), “Hâc!” (Buddha).

Nici pe filosofii antici nu poţi pune mare preţ, căci butadele lor au ajuns la noi uşor deformate. Mă refer, desigur, la Heraclit, care a făcut constatarea “Totul curge” privind către o halbă goală. Sau la Arhimede, cenzurat de abstinenţi, căci omul gemuse de fapt: “Daţi-mi un punct de sprijin şi mă voi ridica de la masă”. Apoi, să nu-mi spună mie cineva că binecunoscuta axiomă carteziană “Cuget, deci exist” nu e făcută dimineaţa, pe mahmureală!

Întreabă un băutor de bere de ce îi place lichidul respectiv şi îţi va dărui o privire nefiltrată. Totuşi, risc întrebarea: voi de ce beţi bere? Şi ca supliment, care e povestea acelei beri pe care, dacă n-aţi fi băut-o, atunci şi acolo, aţi fi simţit că muriţi? Eu am o astfel de poveste şi e însoţită şi de o poză mişto!

Ajutaţi-mă cu răspunsurile voastre! Dau o bere.

P.S. V-aţi gândit vreodată că “Dai o bere?” e cea mai simpatică şi nevinovată întrebare din lume?

Decât să creştem nişte arbitri, mai bine-i închiriem: aşa se alimentează stagnarea.

Problema arbitrilor în fotbal este aceeaşi cu cea a justiţiei din România. Incapacitatea constantă a sistemului de a îşi asigura un aparat corect de împărţire a dreptăţii nu este un accident, e însăşi norma pe baza căreia funcţionează sistemul.

Iată un alt mic paradox aparent: patronii din fotbal urlă din când în când pentru arbitri străini, dar niciodată pentru un sistem de justiţie care să funcţioneze cu adevărat. Vor doar o dreptate parţială, care să ţină un sfert de retur şi să li se aplice mai ales lor. Aducerea de arbitri străini e doar un fel de plombă pe o placă dentară, prin care se repară un fals. Ei sunt doriţi nu pentru o competiţie corectă, ci împotriva lui Crăciunescu. Şi nici măcar în primul rând împotriva lui Crăciunescu, care ar putea fi şi el la un moment dat liniştit, atras ori convins, ci mai ales a intenţiei sale de reformare.

Nu întâmplător, de câte ori este instalată în funcţie, printr-un accident al sorţii, o persoană cu periculoasa dorinţă a restructurării, eşalonul vocal reacţionează la unison. Borcea părăseşte însoritul Miami – teama de mercur este mai mică decât teama de schimbare – şi îşi uneşte vocea cu cea a finului şi cu cea a vărului, sub tutela Naşului, căci în fond nu sunt decât o singură familie, deranjată din când în când de acţiunile palide ale DNA-ului, care-l mai ia pe câte unul de la masă cât să i se răcească un pic mâncarea. Pericolul principal pentru aceşti “negustori cinstiţi” nu este ca echipele de sub ei să piardă titlul de campioană – asta o pot face şi singuri, prin metodele de amatori pe care le aplică -, ci ca ei înşişi să-şi piardă sistemul şi locul în sistem.

În România, o echipă de fotbal nu este o afacere care să funcţioneze în cel mai liber sistem de concurenţă, cel al sportului, ci vehiculul de popularitate pentru stăpân. De aceea nu alocă ei sume prea mari pentru viitor, nici pentru centrele de copii şi juniori, nici pentru arbitri. De ce să funcţioneze fotbalul, când el acum arată bine, ca un piedestal pentru măştile lor? De aceea domnul Borcea, în timpul repatrierii accelerate, susţine şi obţine diminuarea sumelor cu care sunt plătiţi arbitrii, sabotând adevărata şansă de schimbare.

Şi se mai lansează o petardă, al cărei pocnet să mute atenţia de la adevărata temă. Ei vor arbitri tineri şi bine pregătiţi, dar îi vor neapărat acum, pentru a-i arunca nepregătiţi în contextul în care să greşească. Un arbitru autohton corect, necontaminat de mirceasăndism, gigibecalism, adrianporumboism, arpadpaşcanism sau cristiborcism, este o idee subversivă: din ea se poate forma o meritocraţie a fluierului. Cum să-şi dorească aşa ceva nişte impostori?

1. Il Sorpasso (Depăşirea), de Dino Risi (1962), cu Vittorio Gassman şi un Jean-Louis Trintignant foarte tânăr. Roma de ferragosto, muzică de Domenico Modugno şi Peppino di Capri plus umorul tandru şi tragic al italienilor.

Read more…

* În curând, Gigi Becali va apărea pe micile ecrane mai des decât siglele posturilor.

* Restricţii de circulaţie zilele trecute pe Bulevardul Vasile Milea din Bucureşti, unde s-a turnat o scenă din seria “Vatman”. După cum a declarat unicul martor, Vatmobile-ul ar fi depăşit viteza luminii.

* Federaţia Română de Fotbal susţine iniţiativa preşedintelui Băsescu de boicotare a produselor olandeze şi de sprijinire a legumelor româneşti. Selecţionerul lucrează deja la un plan abil de a nu ne întâlni deloc pe teren cu batavii în timpul celor două partide din preliminariile CM 2014. Prima măsură: convocarea lui Florescu.

* George Copos a dat dovadă de generozitate în negocierile cu fotbaliştii care doresc să-şi prelungească înţelegerile cu Rapid. A propus ca sumele contractuale să fie completate împreună de către cele două părţi: patronul va scrie cifrele din stânga virgulei, jucătorul pe cele din dreapta.

* În sezonul următor, pentru a se evita încurcăturile, Steaua şi Dinamo vor face din timp schimb de echipe.

* Victoria Blochina despre Victor Piţurcă: “Atunci când a plecat de lângă mine, a lăsat un gol imens”. Conform altor declaraţii, Piţi ar fi dus totuşi golul imens pe banca naţionalei.

* Latovlevici e din ce în ce mai aproape de finalizarea transferului la Saint-Etienne, după ce primele încercări, făcute prin intermediul site-ului transfer.ro, au dat erori. Cum la negocieri partea română a fost reprezentată de şapte impresari, fotbalistul va fi pus în “share” pe DC++.

* Cristi Borcea pleacă de la Dinamo. Îl vrei la Miami Heat?

* FIFA a anunţat că în anii următori va schimba regulile de acordare a Balonului de Aur. Messi va fi obligat să aducă trofeul de acasă la fiecare festivitate de decernare, astfel încât Cristiano Ronaldo să se poată fotografia cu el.

* În chestionarele pentru obţinerea permisului de conducere a apărut o întrebare eliminatorie: “De intersecţia din imagine se apropie un tramvai, un autoturism, o motocicletă şi o autocisternă. Care este ordinea de trecere prin intersecţie? a. Mircea Lucescu”.

Fotbalul românesc trăieşte din anunţuri fictive.

În ianuarie, trecând vremea ierarhiilor în mediocritate, vine perioada transferurilor-petardă. Asemenea bubuiturilor care domină străzile timp de jumătate de oră la graniţa dintre ani, ele asigură un pic de strălucire într-un fotbal aflat în beznă.

În toată această perioadă, condiţionalul-optativ e rege. Printre anunţurile cu “Cum se iubesc două femei” şi pictorialele super hot, o sumedenie de fotbalişti “ar putea ajunge” la un alt club. Există câteva figuri mitologice nelipsite din peisaj. De pildă, fotbalistul care şi-a făcut datoria faţă de club şi trebuie lăsat să plece în China sau Uzbekistan. Ori jucătorul care, dorit de Steaua, de pildă, îşi descoperă brusc un pedigri roş-albastru şi declară că n-ar putea juca în altă parte, până îl va oferta Dinamo. Sau conducătorul de joc care, în viziunea patronului, ar fi rotiţa lipsă într-un angrenaj perfect, până când transferul pică, iar el şi fiţele lui sunt prezentate, de data aceasta la condiţional-optativ perfect: “ar fi fost o piedică pentru echipă”.

În cele mai multe cazuri, aceste anunţuri sunt un fel de “Make your manhood bigger” (Măreşte-ţi bărbăţia). Cel care se prezintă drept posibil cumpărător pentru zece fotbalişti îşi anunţă o fictivă potenţă financiară. Până la urmă, din douăzeci de transferuri-bombă trâmbiţate, se realizează vreo şase, dinspre echipe de pluton spre cele de tradiţie. În câteva luni, se descoperă că Moş Crăciun avea sacul plin cu jucării stricate. Cinci dintre cei şase se reîntorc la echipe de pluton, nu neapărat pentru că ar fi fost slabi, ci pentru că: 1. au fost luaţi de ochii lumii, 2. nu intră în vederile noului antrenor, uns între timp, care are lista lui de cumpărături şi de interese, ori 3. s-au accidentat, pentru că pregătirea fizică şi medicina sportivă sunt poveşti pe aceste meleaguri.

Deseori auzim cum în tribune se află scouteri de la marile cluburi europene. Sunt, desigur, personaje fictive. Reali în fotbalul românesc sunt cei şapte impresari care au apărut peste noapte la transferul lui Latovlevici la Saint-Etienne. O dată pe an, se mai întâmplă şi aşa: după şapte rânduri de comisioane, câte-un fotbalist român ajunge în Vest, mai întâi ca rezervă, apoi ca posibil transferat spre un club mai slab. Iar acest traseu nu reprezintă un eşec, ci însăşi legea de parcurgere a cercului vicios. După cum scrie presa sportivă în aceste zile despre Săpunaru, pus pe lista de transferuri la Porto: “Deşi e greu de crezut că se va găsi o echipă care să plătească 25 de milioane de euro, transferul l-ar putea propulsa pe Săpunaru pe primul loc în clasamentul all-time al jucătorilor români”. Accentuez acest măreţ şi imposibil “l-ar putea”, prezentând un altul, mai aproape de îndeplinire: şi Rapidul “l-ar putea” lua împrumut pe Săpunaru, cu 150.000 de euro, pentru sfârşitul returului.

Care sunt cerinţele UEFA pentru licenţiere în sezonul 2012-2013? Lucruri rezonabile pentru un club oarecare dintr-o ţară normală, misiune imposibilă pentru majoritatea echipelor din Liga 1. Anume: stadion cu minimum 3.000 de locuri acoperite şi instalaţie de încălzire pentru gazon, bază sportivă pentru cinci echipe de copii şi juniori  - incluzând două terenuri de antrenament, sală de sport, vestiare, cabinet medical -, iar toate taxele către stat şi restanţele către jucători să fie achitate la sfârşitul anului în curs.

De câte ori n-am auzit de la molohii mediatici această propoziţie: “Fotbalul e unul dintre puţinele lucruri care merg în ţara asta”? De fapt, fotbalul românesc trăieşte de pe azi pe ieri, din fraude, şpăgi, datorii şi restanţe veşnic rostogolite, o gaură neagră în expansiune care a canibalizat şi celelalte sporturi. În cazul aplicării corecte a legilor, veşnicii uzurpatori ai sportivilor de pe ecranele canalelor de sport şi-ar dovedi adevărata esenţă: de oameni ai nimicului, cu mentalităţi de lăcuste, care nu pot construi nimic, cu excepţia propriilor socluri. De aceea nu investesc în viitor: prezentul e ceea ce le trebuie lor, lungit ca o gumă de mestecat, stadioane cât să se poată juca, iar ei să existe în spaţiul public pe spatele sportului.

Suntem închişi în interiorul unei convenţii bolnave: toată lumea ştie că fotbalul nostru e o farsă, dar mergem înainte bătând pasul pe loc. Ne aflăm la ani-lumină de normalitate, căci însăşi normalitatea noastră este defectă. Totul e făcut minimal, să ia ochii: avem numai trei-patru stadioane pe care se pot organiza partide internaţionale – toate construite în ultimii ani, majoritatea tot din banii comunităţilor locale – şi cam tot atâţia fotbalişti care ajung, cu chiu, cu vai, la cluburi de rang secund din Vest. Avem cluburi distruse zilnic câte puţin de propriii finanţatori şi pomelnice zilnice de ştiri despre aceştia. Cel mai bun jucător român din anul 2012 nu prea mai are loc la o echipă de rang secund din Italia.

Aici va interveni însă FRF, cloşcă iubitoare aşezată peste ouă clocite, exercitându-şi discreţionar puterea nocivă. Pentru cîteva cluburi cu conducători indezirabili, legea se va aplica întocmai, pentru altele se vor găsi portiţe, exact cum s-a întâmplat în iunie, când paragraful cu cerinţele UEFA a fost, pur şi simplu, eliminat. Reforma se va amâna pentru niciodată, fiind din start imposibilă, căci oamenii chemaţi să o pună în practică sunt cei dintâi care ar trebui să dispară. Aşa cum se întâmplă de câte ori înotăm printr-o grupă preliminară, ultima noastră şansă ţine tot de alţii, ca ei să-şi facă treaba corect şi până la capăt.

“Pep, ia-mă la Barcelona!”. Neymar a cam spus totul.

Bănuiesc că la intrarea în academia de fotbal La Masia există o minge uriaşă, care i se arată noului venit, apoi i se spune: “Asta e a noastră. A celorlalţi e mică şi, în principiu, cam dezumflată”. Acest cult pentru obiectul de joc se vede la fiecare meci al Barcelonei. Ei nu “ţin” balonul, nu-l “plimbă”, nu-l “arestează”, e al lor. De fapt, chiar ai senzaţia că mingea e cea care gândeşte, alegându-şi singură jucătorii în drumul către gol, şi că ratarea e un adevărat ghinion, cauzată de un fir de praf interpus undeva pe traseu.

Începuturile de meci ni-i arată zumzăind leneş, chiar puşi într-o oarecare încurcătură de asalturile adversarilor, în timp ce muncesc la întremarea stupului. Peste structura fixă se lasă năzdrăvăniile cu mingea de fotbal, straturi transparente de detalii, cum se întâmplă în jazz sau la construcţiile lui Gaudi, iar cei mai mulţi dintre adversari ajung să se lupte inutil cu roiul de albine. Sunt de revăzut ipostazele de cuc ciufulit ale lui Neymar, care în finala CM al cluburilor ieşea din orologiu din când în când, pentru a constata că un ceas atomic stabilise pe parcurs alte reguli în măsurarea timpului, cum a trecut el, în mai puţin de o oră, de la speranţă la revoltă, apoi la împăcarea de sine, ajungând în final la “Pep, ia-mă la Barcelona!”.

Această echipă a schimbat – scuzaţi termenul pretenţios! – paradigma fotbalului, aşa cum Internetul a modificat-o pe cea a comunicării. Este fotbalul-reţea, în care fiecare nod poate fi o sursă, contribuind la gol, o pânză de păianjen în continuă mişcare. Misterul Barcelonei nu e niciodată la vedere, însă marea capcană este că totdeauna pare aşa. Cu Santos au jucat 1-3-7-0, atacând deci fără atacanţi şi înscriind patru goluri, dar e posibil ca rolul portarului Valdés să fie declarat în curând anacronic şi el să fie avansat de-a stânga lui Puyol. Cum Radu Naum a denumit inspirat jocul ei drept “handbal cu piciorul“, aş completa că e cea mai activă formă de pasivitate, una tipic feminină, care nu atacă frontal, ci surpă. Singura şansă de a o stopa ar fi aplicarea regulamentului din handbal, care interzice jocul pasiv, un fel de “Taci, femeie, că m-ai zăpăcit!”.

Totuşi, ce joacă astăzi Barcelona nu reprezintă “fotbalul viitorului”. Stilul ei e doar al ei şi, eventual, al celor care astăzi se antrenează lângă acea mingea uriaşă din imaginaţia mea. Nu se poate exporta, ca un fişier sau ca o tonă de cereale, poate asimila jucători, dar nu poate fi aclimatizată altundeva. Tiki-taka ori e sută la sută, ori nu e deloc. Cât despre plictiseală, atât de des invocată ca efect al acestei nebunii raţionale, doar meciul dintre Barcelona A şi Barcelona B, amândouă conduse de pe margine de Guardiola, m-ar putea face, eventual, să casc.