Cine spunea că scriu ficţiune? Încă una dintre predicţiile mele s-a transformat în realitate. O expediţie pleacă în căutarea unui „continent de plastic”, mai mare decât India, care cică ar pluti prin Oceanul Pacific. Mai bine ar fi cumpărat cartea „Câteva sfârşituri de lume”.

Şi nu e singurul semn. Mai multe aflaţi din următorul filmuleţ, care prezintă câteva lucruri interesante. Vedeţi pe la secunda 50.

Vine o vreme în viaţa unui bărbat când trebuie să înţeleagă din ce aluat este făcut. De aceea, am acceptat cu bucurie propunerea de a vizita la fabrica de bere Heineken din Miercurea Ciuc.

Mai întâi sunt secţiile unde se fac plămădirea, filtrarea, fierberea şi răcirea. Pe scurt, procesul de fabricaţie al berii se începe prin măcinarea malțului din orz. Urmează amestecarea cu apă caldă şi se obține astfel mustul de malț, un lichid dulceag şi destul de vâscos. Mustul e fiert, i se adaugă hamei, pentru a se obţine gustul amărui și aroma caracteristice berii. Ulterior, este răcit și însămânțat cu drojdie de bere, iar după nouă zile de fermentare, berea tânără este răcită și ținută la 0 grade Celsius până când se obține berea matură. În cazul Ciuc Radler, berea filtrată este amestecată cu limonadă adusă din Germania ( 37% bere, 63% limonadă). Din acest motiv, are numai 1,9% alcool.

În aceste secţii, berea este însă abstractă, căci nu o vezi, poţi doar să-ţi imaginezi ce păţeşte până să devină un lichid popular. Eşti ca într-un nivel dintr-un First Person Shooter: fuioare de ţevi încolăcite, cazane imense din inox, manometre, monitoare, numai că nu apar soldaţi inamici şi totul e curat ca într-o farmacie. Read more…

Este un moment trist, pentru că din el nu vom învăţa nimic.

Faptul că Gigi Becali face puşcărie în România e doar prelungirea unei stări de fapt într-un context diferit, pentru că, în ultimii ani, toată ţara s-a aflat într-un regim semideschis de detenţie alături de dânsul. “Deschis” pentru că, într-adevăr, puteai schimba canalul TV. “Semi” pentru că, în aproximativ 50 la sută din cazuri, cu excepţia posturilor de desene animate, meteo şi de modă, îl regăseai oriunde.

Au existat momente, multe la număr, în care şuvoiul de insulte era întrerupt cu multă delicateţe, veşnicul interlocutor fiind rugat să rămână la telefon cât timp se derulau clipurile publicitare, a căror intrare fusese oricum mult amânată. Au fost lungi ore în care prelungirea şederii sale părea o tehnică de concentrare pentru amânarea unui climax debil. Becali a fost o resursă, într-un sens tragicomic al cuvântului şi totuşi potrivit, combustibilul cel mai ieftin posibil pentru alimentarea mersului în gol al unei naţiuni. Read more…

1. Louis C.K. „Oh My God” – 2013.

În acest moment, e cotat drept cel mai bun stand-up comediant. Autoironic, jucăuş şi cald, axat în general pe propriile experienţe de bărbat divorţat, trecut de 40 de ani, care are două fetiţe. Superb este şi serialul „Louie”, ajuns la cel de-al treilea sezon.

2. Steven Wright „I Have a Pony” – 1985.

E comediantul care s-a dus în direcţia opusă celorlalţi. Fraze spuse cu o voce letargică, într-un ritm monoton, iar tot umorul e – mare performanţă – doar în cuvinte. Câteodată, trebuie să procesezi poanta timp de câteva secunde până să-ţi dai seama că e genială, atât e de bun.

Read more…

Într-o locuinţă pariziană, în care nimeni n-a intrat timp de 70 de ani, a fost descoperit un tablou valoros. Dar nu asta e ştirea.

Proprietara, doamna De Florian, a părăsit apartamentul din zona Pigalle în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, şi până la moartea ei, din 2010, nu s-a mai întors şi nimeni altcineva n-a mai pătruns acolo.

Îmi imaginez acea tăcere specială a camerei dinaintea ieşirii. Doamna purta un taior bej, o pălărie şi în mână ţinea o geantă. A aşezat un paravan în faţa căminului şi s-a oprit înaintea tabloului în care bunica ei rămăsese tânără şi nepăsătoare, plutind într-o rochie roz de muselină. Şoferul o luase înainte, pe scări, cu ultimele două geamantane, pe care avea să le aşeze lângă celelalte, pe capota automobilului Ford, înainte de a le strânge cu cureaua. Ea şi-a trecut degetele peste voseaua în relief, a mers în prag, de unde a privit pentru o ultimă dată în urmă şi a închis uşa.

A trecut o săptămână şi alte câteva. Afară, armată germană trecea în pas de defilare, pe când soarele a apărut în rama ferestrei şi talpa mişcătoare de lumină a început drumul pe care avea să-l facă de încă 25.000 de ori prin cameră. Prin toamna lui ’43, o vibraţie de origine necunoscută a împins jos o carte de pe servantă, iar în liniştea casei, norişorul de praf a părut o bombă atomică. Păianjenii au venit în desant de nicăieri, întinzând plase pe la colţuri, pe când, nu departe, oamenii aplaudau trupele aliate. În cameră s-au ivit milioane de fire de praf, o altă armată, formată din soldaţi infinitezimali. Prin 1952, un fir de apă s-a infiltrat pe sub o grindă de lemn din tavan şi umezeala a format harta unei ţări necunoscute. Câteva fire au răsărit din urzeala covorului, ca o imitaţie a ierbii şi tabloul tot tânăr era. Read more…

La start se aliniază 18 echipe, dar o prevedere importantă stipulează că ele pot fi înlocuite oricând pe parcursul competiţiei. Regulamentul de licenţiere devine însă mai dur. Singurului articol – “Pentru ca o echipă să fie înscrisă în Liga 1, proprietarul trebuie să ataşeze copiile după buletin ale celor unsprezece componenţi ai lotului” – i se adaugă unul, extrem de restrictiv: “Componenţii lotului trebuie să fie în viaţă”. “Este un abuz fără margini”, declară patronul celor de la Eternitatea Cislău, care se retrage din campionat.

Nu-i nimic. Fotbalul merge mai departe. Eternitatea este înlocuită de Extazul Călăraşi, formaţie sponsorizată de un salon de masaj erotic din localitate. Fiecare meci al echipei durează în medie trei ore, pentru că jucătorii cad la fiecare fază ca spicele, solicitând în mod repetat intervenţia brigăzii de masaj. Ratingurile de la TV sunt însă uriaşe, chiar şi echipa naţională condusă de (ei, de cine?) Victor Piţurcă îşi anunţă intenţia disputării unui amical în localitate. Read more…

“Iar snooker?” Veţi spune că-i prea mult zgomot pentru ceva ce nu e sport, căci unde-i proba fizică? Păi, la fel se zice şi despre piloţii de curse: ce efort depun ei, dacă stau aproape nemişcaţi? Totuşi, un pilot de Formula 1 poate slăbi şi patru kilograme în timpul unei curse. Uitaţi-vă numai la gâturile lor. În cazul snookerului, încercaţi să daţi ocol timp de câteva ore pe zi unei mese de 368/178 centimetri, aplecându-vă o dată pe minut, înţepenind apoi câteva secunde, şi să faceţi toate acestea îmbrăcaţi ca pentru nuntă.

Şi încă asta nu-i nimic, căci importantă e tensiunea în miezul căreia desfăşori respectiva activitate. Oamenii aceştia sunt ca soldaţii din garda Palatului Buckingham, în faţa cărora poţi flutura palmele, pocni din degete, iar ei rămân impasibili în spatele uniformelor. Şi ceea ce-i împiedică pe jucătorii de snooker să explodeze nu-i atât regulamentul scris, cât codul nescris şi, mai ales, riscul de a ieşi din starea de concentrare. Ai părăsit acea stare, e ca şi cum ai coborî din tren să-ţi cumperi o bere de la chioşcul din staţie, iar trenul o ia din loc şi s-ar putea să nu-l mai prinzi. (Recunosc, comparaţia nu funcţionează atât de bine în România, unde poţi ajunge totuşi trenul în staţia următoare, dacă alergi pe şosea). Bunăoară, vezi un jucător căruia îi iese totul în primele jocuri: bilele intră prin centrul găurilor, combinaţiile se leagă, conduce cu 9-2 şi apoi o dată-l vezi cum cade ca o frunză şi nimic nu-l poate întoarce din acel picaj. Read more…

Acest text nu-i despre sex, nu conţine cuvinte sunătoare ori scrise integral cu majuscule. Îl parcurgeţi cu riscul propriei plictiseli.

Un text mai lung de 10-12 rânduri a devenit deja un chin pentru cititorul obişnuit. Odată sărit acest pârleaz, ceva începe să se agite la interior. Apare o grabă de nestăpânit şi privirea o ia la goană peste şirurile de semne tipografice, ca un hoţ prins la furat pe câmp.

Când omul precipitat urmăreşte un film, dac-au trecut 10 minute şi încă n-au fost trei explozii şi două răsturnări de situaţie, e cu degetul pe butonul de Fast Forward. Când citeşte – dacă citeşte -, caută înfrigurat liniuţele de dialog sau orice alt semn care ar întrerupe monotonia geometrică a textului. De nu-l găseşte, sare, mai întâi peste paragrafe, apoi peste pagini, sfârşind prin a închide cartea, întrebând: „De ce mi-ai dat-o? Nu se întâmplă nimic în ea”. Read more…

În acest sport teribil, în care ce se vede e doar o mică parte din ce se petrece, controlul e totul, al bilelor, dar mai ales al propriei persoane. Jos, în sala motoarelor, se învârt continuu pistoanele, sus, un steag stă veşnic imobil. Aşezat în poziţia unui violonist suferind de lumbago, jucătorul de snooker e un om care dezamorsează bombe, nu una singură, după care să răsufle uşurat şi să se îmbete grandios, ci douăzeci şi două de bombiţe sferice, fiecare putând să facă poc! şi să-l trimită pe scaun. Când, în mod normal, îţi vine să rupi tacul pe masă şi-apoi să-l mănânci, el se aşază şi bea apă, întotdeauna puţină, de parcă regulamentul ar interzice şi înghiţiturile mari, hulpave.

În acelaşi timp, Ronnie O’Sullivan e bomba. Nici măcar loviturile reuşite nu-l dezamorsează. Privirile celorlalţi, surprinse înaintea loviturilor, arată în general o prezenţă intensă, focalizată asupra bilei, o îngrijorare latentă. La O’Sullivan, la suprafaţă flutură deseori un plictis regal, de parcă respectiva lovitură e doar o chestie care-l desparte de următoarea, iar aceea nici ea nu-i foarte importantă, căci după aia se află ce-şi doreşte cu-adevărat şi nimeni nu ştie ce este, cu-atât mai puţin el însuşi. Adevărata luptă n-are nicio legătură cu adversarul, este el împotriva propriilor stări.

Când vine la masă, se uită la poziţia bilelor cu grimasa unui mecanic auto, care saltă capota şi spune: “Dă-i o cheie!”. Când o părăseşte, se poartă de parcă ar fi avut loc un accident cosmic, iar adversarul ar face bine să se grăbească, întrucât singurul său rol e să-i aranjeze lui Ronnie bilele într-o nouă configuraţie. Read more…

S-a vorbit cu mult nesaţ zilele acestea despre cei care provoacă şi despre cei ce făptuiesc violenţa. O discuţie întârzie însă a fi purtată: despre creuzetele unde ani de zile s-a copt ea.

Căutăm resorturile urii? Să nu ne uităm prea departe. E o afacere, cum e şi moartea, şi beneficiază de multă ospitalitate în toată media. Lupta se poartă de ani de zile în subsolurile articolelor, numai că acolo nu sunt scaune şi bâte, nici pungi cu lichid. Sunt vorbe rele şi proaste care mişună ca şobolanii, în timp ce deasupra flutură stindardul corectitudinii politice.

Ne mirăm că pentru scoaterea paiului din ochiul vecinului se foloseşte azi bârna din propriul ochi? Nu trebuie. Dacă funcţia creează organul, mediul îşi compune în timp propriul set de reguli, iar acesta, în cazul de faţă, e următorul: “nicio regulă”. Era necesar un dialog sau măcar o încercare de dialog care niciodată n-a avut loc. Între cine? Între oricine. Mai important poate decât “ce se spune” era “cum se spune”. Read more…

La 35 de ani, Rossi e cel de la 25 de ani. Şi de la 15.

Pilotul de motociclism e aparte chiar printre cei din breasla lui. Aproape nimic nu-l apără, nicio centură, nicio caroserie. E un creion care se toceşte scriind pe pistă şi-i ascuţit şi se toceşte iar. Degetul operat şi tremurător al lui Maverick Viñales, surprins de camerele de luat vedere după prima cursă din 2013, spune această poveste cel mai bine.

Ei sunt croiţi pentru viteză, pentru asta trăiesc şi pentru asta uneori mor. Scunzi şi în general crăcănaţi, apar ca nişte pigmei pe lângă iubitele lor cu un cap mai înalte, au monturi şi genunchi de oameni bătrâni, dar când înfloresc multicolor din şa, se transformă în semizei, aşa cum Charles Bronson părea cu zece centimetri mai înalt în filme, numai din atitudine.

Cu figura lui de etern copil, cu alura sa de personaj de desene animate, Valentino Rossi a fost mereu altfel, chiar şi printre bombele umane pe două roţi. Nu va rămâne în istorie doar ca un mare campion, ci şi ca un înnoitor al sportului. Prin felul lui de-a fi, a apropiat milioane de oameni de motociclism, iar acest număr necunoscut e chiar mai important decât cel al titlurilor câştigate. A făcut mereu munca de misionar al vitezei cu zâmbetul pe buze, ca un clovn la o perpetuă petrecere de copii. Prin stilul lui de-a pilota, a negat mereu existenţa trasei ideale şi a greşit de multe ori, dar asta n-a părut decât o întorsătură bine plasată în scenariu pentru o revenire la fel de spectaculoasă. Read more…