August 19th, 2008
Omul care aleargă
În sporturile cu minge, mai mulţi “sisifi” rostogolesc un bolovan către un loc, dar, deşi în drumul lor apar adversari, principala lor luptă e cu obiectul. Nici în sporturile cu motor, centaurii cu trup de maşină nu se războiesc între ei, ci cu timpul. De-abia în sporturile de contact sau în scrimă celălalt nu mai poate fi ocolit: devine atît ţintă, cît şi obstacol. În sporturile extreme, celălalt dispare. Practicantul, cu îndrăzneala şi temerile lui, îşi este în egală măsură ştachetă şi adversar.
Obiecte, mize, înfruntări. Acestea au apărut însă relativ tîrziu. Probabil că prima activitate umană care poate fi considerată sport a fost alergarea, întrucît cel dintîi lucru pe care-l învăţăm este să mergem. Şi sigur a existat un moment în care un om nu s-a mai avîntat în urmărirea unui animal, nici n-a fugit din calea altuia, ci şi-a abandonat starea de nemişcare dintr-un motiv obscur. Pe acest om, cel dintîi care a alergat pentru că aşa i-a venit, îl consider primul sportiv.
Iertaţi-mă dacă-i asociez sportului mai degrabă ideea de solitudine decît pe cea de competiţie. Acolo mi se pare că atinge perfecţiunea. Un om alergînd de nebun e ca un vas plutind fără ţintă în mijlocul oceanului, în timp ce echipajul doarme şi cîrmaciul picoteşte.
Încremenit într-o mişcare de o banalitate cumva măreaţă, el nu e nici marcator de goluri, nici învingătorul timpului. Nu depăşeşte forţa ori îndemînarea altuia, nici măcar nu lărgeşte graniţele propriei cutezanţe pînă la proporţiile unui imperiu. Între pasul care-a fost şi cel ce încă nu e, el tinde numai către sine, ceea ce este cea mai mare aventură la care putem visa.
Comentariu: