Încă de prin minutul 10 al meciului cu Ungaria devenise clar că vom pierde. Să nu conduci niciodată într-un meci e una, asta reprezintă o înfrîngere, dar să să fii condus şi la o diferenţă de nouă goluri constituie deja un eşec.
Echipa noastră a părut o maşină de curse blocată într-o treaptă de viteze inferioară. Este cel mai frustrant mod de a fi învins, anume să ai la dispoziţie o echipă care deţine tot ce-i trebuie pentru a cîştiga, dar tu, ca antrenor, să nu poţi uni toate acele puncte tari într-un sistem performant.
Nu sînt un priceput în ale handbalului, însă urmărind partida cu Ungaria orice profan înţelege că sportul acesta nu înseamnă doar forţă, ci presupune în primul rînd capacitatea de a-ţi surprinde adversarul şi de a profita în urma greşelilor lui. Forţa trebuie îngemănată cu concentrarea, cu iuţeala şi cu viclenia, iar circulaţia rapidă a balonului, pe toată deschiderea semicercului, reprezintă primul semn de sănătate al unei echipe. Or, să forţezi mereu intrarea prin centru este ca şi cum ai jefui o bancă trimiţînd o notă de înştiinţare poliţiei, cuprinzînd toate detaliile acţiunii.
După ce am ratat ocazia de a ne impune jocul, am dovedit şi că ne este imposibil să ne adaptăm la stilul adversarelor. Cînd ai o extremă excepţională, Ramona Maier, care poate evolua pe ambele părţi ale terenului, dar ea nu este jucată corespunzător, înseamnă că practici jumătate de handbal. Nu Ungaria a evoluat o mare parte din meci în inferioritate numerică, ci România. Pur şi simplu, extremele noastre păreau a fi pe teren doar pentru a ţine un adversar la marcaj în acea zonă a terenului.
În schimb, cînd mingea era la unguroaice, handbalul părea simplu, rapid şi eficient. De cîte ori imaginile le surprindeau, păreau relaxate şi zîmbitoare, în timp ce ale noastre dădeau impresia unor elevi disperaţi că timpul examenului se scurge şi ei nu pot găsi răspunsul. Ca la o paradă militară în Piaţa Roşie, ne-am expus cu mîndrie cele mai performante arme, lustruite şi ameninţătoare, dar fără glonţ pe ţeavă.
Erau certate fetele între ele? Făceau Beşe şi Amariei schimb de reţete în centrul apărării? Cum e posibil ca Ionela Gâlcă, desemnată cel mai bun pivot la Campionatul Mondial din Franţa, de la sfîrşitul anului trecut, să înscrie doar un gol şi acela pe contraatac? Era ea singurul pivot din lotul nostru? Este stilul conflictual al domnului Tadici, veşnic generator de polemici şi de tensiuni, singurul care poate funcţiona?
E posibil ca handbalul nostru feminin la nivel de naţională să pătrundă în zodia pe care fotbalul masculin o traversează de mult. Înaintea meciurilor importante, să rememorăm rezultatele bune din amicale, sperînd că portarul nostru va prinde o zi bună. Apoi, după meci, să ne mulţumim cu eterna declaraţie a celor incapabili să-şi asume înfrîngerea: “Atît s-a putut”.