Generaţia mea are golurile lui Hagi tipărite pe partea interioară a pleoapelor, acum iată-le şi pe suport electronic. Nu am văzut încă DVD-ul, dar sper că pasele lui magice nu lipsesc, pentru că ele spun o altă parte a poveştii, la fel de frumoasă.
Sîntem în meciul cu Argentina de la Cupa Mondială din 1994, la 1-1. Ilie Dumitrescu clonase golul lui Hagi din partida cu Columbia, inventînd din lovitură liberă o boltă peste portarul argentinian, apoi Batistuta egalase din penalty. Echipa României iese din apărare, iar Hagi, plasat lîngă întretăierea tuşei din dreapta cu linia de la centrul terenului, primeşte mingea de la Dan Petrescu. Aşteptînd susţinerea unui coechipier, pătrunde un metru-doi în terenul argentinienilor, în timp ce patru adversari se apropie încet din toate părţile.
Lipit de marginea terenului, Hagi conduce mingea în stilul acela al lui lenevos, de pisică tupilîndu-se către pradă, şi fiecare mişcare conţine un avertisment (în “Pentru un pumn de dolari” există o secvenţă asemănătoare: Clint Eastwood se apropie de patru pistolari cu aceleaşi mişcări încete, dar ameninţătoare, pentru ca într-o fracţiune de secundă să-i împuşte pe toţi). Urmărind imaginile, veţi observa că nici unul nu-l atacă decisiv. Nici nu era recomandat să încerci să-l deposedezi, mai ales cînd se afla cu faţa spre poartă, deoarece într-o picosecundă Gică îşi schimba direcţia şi viteza, trecea pe tangentă şi te trezeai vînînd o umbră.
Din terenul nostru, Lupescu ţîşneşte, iar unul dintre cei patru simte pericolul şi îi ia urma. Tîrziu! Exact atunci răsare şi pasa lui Hagi, ca o garoafă din batista iluzionistului. Cînd Gică a dat drumul balonului trecuseră fix 4 secunde de la primire, iar cei trei argentinieni strînşi în jurul lui tot nu îndrăzniseră să-l atace.
Lupescu primeşte mingea pe fuleu – pasa pe poziţie viitoare a fost o altă “marcă înregistrată” Hagi -, preia şi îi trimite din nou decarului, care avansase. Iată-l acum în faţa fundaşului stînga argentinian, în dreptul colţului careului mare, începînd acelaşi dans hipnotizator de şarpe. Cînd îl vede pe Ilie Dumitrescu îndreptîndu-se în fugă spre careu, Hagi “pune frînă”, îşi întoarce mingea pe piciorul stîng şi pasează la întîlnire, exact înainte ca doi adversari să-i închidă uşa. Prelins prin sita apărării, Ilie se roteşte graţios ca un dansator de tango, pune latul şi mingea e în poartă.
A fost unul dintre cele mai frumoase şi simple contraatacuri din istoria fotbalului. La fiecare dintre cele patru pase, balonul a fost dat către cel mai avansat fotbalist român din acel moment. Nu a fost unul fulgerător, – a durat cincisprezece secunde, dintre care opt mingea s-a aflat la Hagi -, dar revăzîndu-l, ai senzaţia că mult mai numeroşii argentinieni nu au avut în nici un moment vreo şansă.