Dimineaţa devreme, bătrînul arhitect coboară încet din chilia sa dintre turnuri să aprindă focul sub oraş. Iese apoi la suprafaţă şi priveşte lung spre locaşurile pentru păsăret, cocoţate atît de sus, încît nici hulubii nu le ating. “O greşeală”, suspină, “am făcut o greşeală”.
Oraşul însuşi este o capodoperă care aşteaptă ultima lovitură a teslei, o carte construită numai din erate. Pe Bulevardul Graţiei, şoldul de granit al Casei Pedrera (foto) se răsuceşte într-un dribling, iar Casa Battlo îşi face loc graţios cu coatele în zid. Cînd e meci, şopîrlele multicolore din Parcul Guell o şterg spre “Camp Nou”, iar căciulile de zahăr ars ale turnuleţelor abia aşteaptă să fie aruncate în aer.
În unele nopţi, florile din Muzeul Miro îşi scutură petalele peste paznicul adormit şi-l mistuiesc în parfumul lor. Paznicul reapare năuc în celălalt capăt al oraşului, acum e un indian ce-şi cară bocceaua spre zona comercială, unde canalele rîgîie fetid printre magazinele cu arome scumpe, iar pe păturile aliniate Louis Vuitton se scrie cu cîţi de “t” vrea artistul. În metrou se fură un portofel, care mai apoi e regăsit absolvit de bani în sacristia unei biserici.
Veselia înspăimîntătoare a catedralei Sfintei Familii se regăseşte în acel “Vai de tine dacă-mi greşeşti!” din zîmbetul oricărui catalan, căci orizontul i-a învăţat pe oameni să nu-şi plece privirea, la fel cum prin alte locuri munca cîmpului i-a obişnuit să o ţină în pămînt. Barcelona scrutează Mediterana ca un portar cu braţele în şold, iar jucătorii ei ascultă numai de ordinele amiralului Colon, cel care, din vîrful stîlpului său, îl ameninţă pe omul de dincolo.
Prima echipă a Barcelonei este o altă capodoperă neterminată a oraşului: întotdeauna îşi pierde minţile în faţa careului advers, pictînd direct pe ochi forme efemere. În această pierzanie colectivă nimic nu moare fără a fi înlocuit. Ronaldinho e purtat pe braţe spre aeroport, dar în port caravelele descarcă alte mirodenii. Messi e tocul cu care Dumnezeu se iscăleşte pe iarba stadioanelor, de fiecare dată altfel, cu unul din numele Lui necunoscute. Bojan şi Henry seamănă cu acei Piticu şi Şarpe din copilăria noastră, băieţi care jucau minunat fotbal, dar care n-au ajuns mari fotbalişti, ci vînzători la vreun Ferometal.
Ca să dureze, ceva trebuie lăsat mereu neterminat, aşa că în fiecare seară bătrînul vraci al pietrei iese cu felinarul în drum şi-şi priveşte încă o dată turnurile. Apoi stinge flacăra, închide ochii şi se lasă călcat de ultimul tramvai.