May 4th, 2009
… revolta cailor …
Noaptea, caii părăsesc cu toţii insula, fără ştirea lui Constantin: trec înot fluviul şold lângă şold, cap lângă cap, dinţi lângă dinţi, ajung la malul Metopolis-ului şi urcă în galop cu apă în coame şi în cozi pe uliţele de pe dealuri şi atacă la lumina lunii magaziile cu ovăz ale Generalului Marosin. Sparg cu copitele pereţii şi uşile de scândură ale magaziilor, rup cu dinţii grinzi, desfac din cuie răngi, lacăte din belciuge. Se reped spre oricine caută să se apropie. Focurile de armă ale Generalului Marosin şi ale rudelor sale nu izbutesc decât să facă o parte din cai să mărşăluiască şi mai sălbatic pe uliţele oraşului, să-şi înceapă jocul şi batjocura lor de cabaline, să alerge în zig-zaguri dicomesiene, să se salte şi să meargă numai pe picioarele dinapoi, călcând aşa unul în faţa altuia, doi câte doi, şase câte şase, zece câte zece şi aşa mai departe, apoi să revină pe pământ, să zvârle din copite şi să se uşureze pe scările caselor metopolisienilor, pe sub ferestre, pe lângă uşi şi în mijlocul străzilor. Populaţia metopolisiană se trezeşte din somn şi intră în panică, se stârnesc câinii din cartiere, încep să ragă catârii din curţile turcilor şi ale tătarilor, izbucnesc de peste tot ţipetele femeilor şi copiilor.
Ştefan Bănulescu (1926 – 1998) – „Cartea de la Metopolis” – Editura Eminescu”, 1977
Comentariu: