May 24th, 2009
Ruşinea Stelei
Prea mult timp anexa de imagine a unui om consumat, Steaua a sfârşit prin a dobândi, ca o haină purtată zi de zi, forma stăpânului. Îmi amintesc partide palpitante jucate de Gaz Metan, CSU Otopeni sau Gloria Buzău, echipe retrogradabile, dar nu ţin minte care a fost ultima fază de fotbal oferită de Steaua, nu o centrare către o ţeastă răzleaţă din careu, ci o succesiune de atingeri ale mingii care să-ţi extragă o exclamaţie din piept şi să-ţi amintească de ce te uiţi la acest sport.
Poate că nu înfrângerea şi retrogradarea sunt marile eşecuri ale sportului, ci abandonarea dorinţei de a fi cel mai bun. Jucătorii au oferit senzaţia unor călători al căror autobuz s-a stricat, nevoiţi fiind să coboare şi să împingă sub supravegherea şoferului. Ştiţi însă cum e în astfel de cazuri, când nu ţii neapărat să ajungi undeva: te ascunzi în spatele strădaniei celorlalţi, mimând efortul, te gîndeşti că imboldul umărului tău oricum nu prea contează şi că, dacă apeşi prea tare, rişti să ţi se impute vreun detaliu desprins din caroserie. A rezultat o echipă de mijlocul clasamentului, nici trăgând la titlu, dar nici ameninţată de retrogradare, un actor de fundal distribuit în rol principal, care-şi spune replica monoton, apoi pleacă la o ciorbă. În cazul în care memoria colectivă va păstra o imagine din această perioadă nefericită a Stelei, nu va fi vreo grimasă de frustrare de după o ratare, ci veşnica aranjare a bentiţei deasupra unei priviri goale.
Dacă s-ar scoate trofeele din recent inauguratul muzeu şi s-ar aşeza pe gazon, îmbrăcate în tricouri, tot ar fi şanse să joace mai bine, pentru că şi în piepturile de tinichea se mai păstrează urma unui ecou.
Comentariu: