Messi şi Barcelona au prezentat în 2009 nu fotbalul viitorului, ci fotbalul imaginarului.
Privind clasamentul de la “Balonul de Aur”, observăm că cinci din primele şapte poziţii sunt ocupate de fotbalişti care, de-a lungul anului, au jucat sau joacă la Barcelona. A contat, probabil, mult acea finală de Champions League, în care, cu excepţia primelor cinci minute, Manchester United nu a găsit mingea. La fel, cele două manşe semifinale cu Chelsea, desprinse parcă dintr-un manual de tactică militară, întâlnire pe care teamul catalan a tranşat-o, miraculos, în ultimele secunde.
În general, acest premiu se dă în urma unui act contabil, trebuie să fi cîştigat o competiţie majoră pentru a-l primi. Cred însă că Messi îl merita nu pentru că a câştigat cu Barcelona tot ce o echipă putea dobândi într-un sezon – Liga Campionilor, titlul în Spania, Cupa Spaniei, Supercupa Spaniei şi Supercupa Europei -, ci pentru modul în care le-a câştigat.
În zona din faţa careului advers, Barcelona este un desen animat. Pe Messi îl vezi zâmbind ştrengăreşte în timp ce aprinde fitilul unei bombe pe partea dreaptă, apoi ia-l de unde nu-i! Îl regăseşti câteva secunde mai târziu, tăind cu fierăstrăul un cerc în jurul închizătorului advers sau ieşind dintr-un muşuroi chiar în faţa porţii, pentru a înscrie cu capul. Nici o altă echipă nu şi-a instalat laboratorul de creaţie în chiar inima teritoriului advers, unde se joacă un fel de handbal cu piciorul de-a lungul semicercului imaginar. Această activitate are ceva din bucuria fotbalului jucat în recreaţie, în acele 10-15 minute în care se concentrează tot farmecul jocului: goana pe scări, alegerea echipelor, pasele, golul, gâlceava, revenirea în clasă cu faţa roşie şi cu mingea la subraţ, când profesorul strigă deja catalogul.
Mai important, nu mi-l pot imagina pe Lionel altfel decât cu mingea la picior (orice altă ipostază ne-ar aduce înaintea ochilor, asemenea unui violonist lipsit de vioară şi arcuş, o ciudată absenţă), uşor înclinat înainte, căutând fisuri în zidul adversarilor, idei, soluţii. Aici se află adevărata caracteristică a geniului: de cele mai multe ori, pariez că Messi habar nu are ce va face în secunda următoare: e primul suprins de direcţia în care îl poartă tălpile, de curba pe care o vor descrie şoldurile şi genunchii.
Şi când se împleticea, euforic, gata să cadă de pe platforma autobuzului care-i transporta pe campionii Europei prin Barcelona, aveai senzaţia că, undeva, ascuns privirilor, există totuşi un balon şi că totul nu este, de fapt, decât un alt dribling.