În sport, greşeala e preferabilă verdictului inatacabil al neomenescului.
“Daţi-mi un zoom!”, cerea Ovidiu Ioaniţoaia, iar pe ecran apărea o supă tulbure şi diluată, în care se scăldau câteva bucăţele de jucător. “Nu ne dăm seama dacă a fost sau nu ofsaid, mai puneţi o dată faza”, zicea nea Ovidiu şi atacantul, cu fundaşul în cârcă, se mişca înainte şi înapoi, ca într-un cadril al înţepeniţilor. “Acum, păreri”, cerea realizatorul, iar invitaţii răspundeau că nu îşi pot da cu părerea.
Aparent, verdictul electronic în fotbal ne-ar scuti de acest dans tulbure al pixelilor executat în bătaia fantei de lumină. De fapt, zic eu, l-ar înlocui, ducându-i consecinţele până la extrem, anume plasarea sportului într-un corset de oţel, care l-ar menţine drept, dar care i-ar opri evoluţia normală.
“De ce la tenis se poate?”, întreabă Traian Ungureanu, unul dintre suporterii introducerii sistemului HawkEye în fotbal. Răspunsul e simplu: fiecare sport are specificul lui. De pildă, sunt de unsprezece ori mai mulţi jucători (şi spectatori) la fotbal. Un punct din tenis e doar unul din multele ce decid rezultatul, în timp ce la un meci de fotbal se înscriu în medie două-trei goluri. În tenis, folosirea lui HawkEye nu deranjează, oftatul tribunei ce însoţeşte prezentarea guguloiului oval aflat pe sau dincolo de tuşă se potriveşte ritmului dramatic al tenisului, ba chiar îl intensifică. Dacă am transplanta cu adevărat metoda din tenis în fotbal, ar trebui să punem în discuţie nu doar trecerea îndoielnică a mingii de linia porţii, ci şi acordarea unei lovituri libere din preajma careului, a unui corner, a unui cartonaş, ce pot decide rezultatul unui meci cam cât un punct în sportul alb.
Cum ar funcţiona oare HawkEye în cazul unui ofsaid în fotbal? Pentru un minut, stadionul s-ar transforma într-un cinematograf de Mall, închis în diamantul clar, dur şi incasabil al aşteptării verdictului. Totala transparenţă ar cere ca pe tabelă să se proiecteze reluarea fazei, animaţia computerizată oferind diferite perspective ale disecţiei. Ca la “Procesul” sau “Recursul Etapei”, jocul în sine ar fi fragmentat de un balet îngheţat având ca scop extragerea cu forcepsul a adevărului. Cât ar mai conta faza de dinaintea înscrierii golului contestat, celelalte faze, meciul în sine? Cine şi le-ar mai aminti?
Platini are dreptate. Fotbalul trebuie să rămână, atât cât se poate, în sfera umanului, aşa cum în tenis, un sport în care numărul de arbitri e net superior celui de jucători, este de preferat ca degetul, şi nu un cip, să sesizeze vibraţiile fileului la neţ. Trişarea lui Henry ar fi fost la fel de uşor observabilă şi de un sistem video, şi de un arbitru suplimentar, plasat în zona fierbinte a porţii. Dacă însă doar cinci molecule din Henry ar fi atins trei molecule de minge, iar observatorului uman i-ar fi scăpat aceasta, nu m-ar mai interesa, aşa cum nu m-ar interesa verificarea orizontalităţii bârnei cu nivela, în cazul gimnasticii, sau folosirea microscopului electronic la snooker, pentru a se vedea dacă două bile se ating. Un sport, orice sport, mutat prin executare silită pe scena infinitezimalului nu mai e sport, ci lucrare de diplomă, experiment ştiinţific sau, cum spuneam, supă de pixeli.
Un fotbal fără proteste, dubii şi greşeli ar avea farmecul completării unui formular bancar. Este mai apropiat fotbalul, ca activitate, de un joc (vă imaginaţi un şotron supravegheat de senzori pentru călcarea liniilor?) sau de activităţi în care doar aflarea adevărului e miza demersului, cum ar fi un proces? Vorbim de justiţie? Atunci, în numele dreptului la justiţie, echipei defavorizate ar trebui să i se permită recursul. Francezii ar susţine că operatorul sistemului are un bunic numit O’Henry, că degetele lui Henry cel îndemânatic au fost rapid adăugate pe film, că lipsesc cadre din înregistrare, că umbrele lăsate de nocturnă pe faţa balonului sunt suspecte, la fel şi flashul albăstrui apărut acolo din senin. La rândul lor, irlandezii ar spune că înregistrarea e originală, aducând ca martori nişte băieţi de mingi din spatele porţii.
Să nu ne minţim însă: singurul motiv pentru care HawkEye ne face cu ochiul e legat de miza financiară. Nimeni nu cere arbitrajul electronic decât atunci cînd potul ajunge la milioane de euro. Fotbalul trebuie însă să fie acelaşi, fie că joacă Recolta Vişani pe terenul şcolii, cu echipa satului vecin, sau Barcelona cu Manchester United în finala Ligii Campionilor. Nu trebuie să existe două feluri de fotbal, unul al mizelor suculente şi altul al plebei, aşa cum dreptul la justiţie, educaţie şi asistenţă medicală trebuie să fie universal, şi nu doar în teorie.
Cea mai bună definiţie a sportului a dat-o Roland Barthés, “sportul e un contract între oameni” – aşadar oameni, cu greşelile sau fraudele lor -, nu între indivizi şi instanţe electronice de judecată. Sportul e mai degrabă calea prin care se ajunge la un rezultat decât rezultatul în sine. Am fost furaţi de arbitru? A fost sau n-a fost? Spre deosebire de politică sau de ştiinţa numărărilor exacte, sportul ESTE. Ceea ce cu-adevărat contează se desfăşoară în faţa ochilor noştri, pe teren, nu se restabileşte, ulterior, în pântecele maşinii.