Ce e sportul în România? Cel din urmă domeniu în orice înşiruire, un rest onorabil, cel care trage uşa că se face curent. După ce a fost alăturat “Turismului” în nomenclatorul guvernamental, s-a regăsit apoi la braţ cu “Tineretul”, devenind acum codiţa sunătoare din “Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului”. Peste câţiva ani putem avea “Ministerul Sucului de Mere, Tipizatelor, Revelionului, Amenajărilor Interioare şi Sportului”. Important este să existe, ca intenţie onorabilă, niciodată însă ca o faptă consumată, şi să se mulţumească primind cât mai puţini bani. Dacă ministerului i s-ar compune un imn, “sportului” i-ar reveni doar onoarea de a da rima, caz în care prima opţiune de împerechere ar fi “ochii mortului”. În numirea domnului Funeriu ca jongler cu patru ouă ministeriale văd astfel singura potrivire înţeleaptă, căci situaţia în respectivele domenii poate fi perfect descrisă prin cuvântul “funerar”.
Uneori, sportul poate reuşi miracole. Ultimul film al lui Clint Eastwood, “Invictus”, care va rula în curând pe ecrane, povesteşte un astfel de caz. În 1994, după 27 de ani de temniţă – răstimp în care a susţinut orice adversar al naţionalei de rugby a Africii de Sud, Springboks, compusă din albi -, proaspăt alesul preşedinte al Africii de Sud, Nelson Mandela, a înţeles că el este primul care trebuie să se schimbe. Ca urmare, printre strategiile de cucerire a pieţelor şi atragerea de capital într-o ţară care ieşea dintr-un boicot de lungă durată, îşi face loc şi rugbyul, ca joc de echipă pentru milioane de oameni situaţi pe poziţii adverse.
“Acest rugby e un calcul politic …”, sugerează, în film, asistenta lui Mandela. “Nu, e un calcul al omenescului”, o corectează acesta. Mandela a reuşit în 1995 ceva mai important decât să ajute la câştigarea unei Cupe Mondiale: a pornit, concret şi fără ezitare, închegarea unui popor. În România, asistăm însă la dezintegrarea unei naţiuni, iar asta se vede şi din modul în care educaţia, sportul şi cultura au fost tratate în ultimii 20 de ani . În loc de “Invictus”, avem “Vae victis”, neînvinşii sunt priviţi şi trataţi ca nişte asistaţi, suferinzi de boala ruşinoasă care e performanţa. Cei care au fost primii în lume sunt mereu lăsaţi la urmă în România. Nici măcar orgoliul tâmp al comuniştilor de a arăta lumii ca au cei mai buni sportivi n-a rămas, doar dorinţa mediocrităţilor de a-şi construi podiumuri, lăsând campionii să se bucure de umbră.
Aici, calculul despre care vorbea Mandela e întotdeauna politic, coeficientul de “înomenire” al sportului e sărăcit în mod constant. Preşedintele nu trebuie să se schimbe, premierul şi miniştrii de profesie nu trebuie să se schimbe, doar şirul cuvintelor în spatele cărora se ascunde sportul e necesar să crească, de la guvern la guvern.