Zilele acestea se aude scârţâit de lanţ şi găseşti peste tot urme negre de frână: Turul Franţei trece iar prin sufrageriile noastre.
În niciun sport din lumea aceasta publicul nu este atât de aproape de sportivi. Ascensiunile mai ales amintesc de martiriile sfinţilor din tablouri – Veronese, Dürer sau Rubens ar fi putut picta secvenţe din Le Tour -, aceeaşi suferinţă sublimată pe chipuri, aceleaşi braţe întinse spre cei care urcă Golgota. Te întrebi ce neguri parcurge de fapt un om transformat în motor în doi timpi când trece pe lângă acele vesele câmpuri cu levănţică sau printre umerii de piatră ai castelelor. Le vede cu adevărat sau peste ani rămâne doar cu limba cenuşie a şoselei?
Întins pe atâţia kilometri, ciclismul are ceva care nu-l lasă să se dilueze. Este, probabil, singurul sport pe care televizorul îl livrează viu şi nevătămat. Acum câteva zile, duceam gunoiul, când strigătele lui Terzian m-au întors din drum, căzuse Lance pentru a nu ştiu câta oară, iar douăzeci de minute mai târziu, încă stăteam cu sacul în mână, ascultând cum Comşa citea şansele americanului pe spatele-i zdrenţuit, ca un medic din radiografie. Să nu uităm însă că un ciclist nu cade niciodată singur. În general, noi vedem doar durerea mare, a omului, şi ignorăm acea privire şuie ştiută încă din copilărie, a bicicletei cu ghidonul strâmbat, neajutorată ca un câine şchiop ori ca un miop lipsit de ochelari.
Uneori, când “plutonul e gata să-i prindă pe evadaţi”, e ca o execuţie în direct. Ciclismul exclude însă posibilitatea adevăratelor evadări, pe care oricare alt sport le permite, a pauzei, a jocului, a neliniarităţii, a schimbului de jucători. E sport de vieţaşi. Cercul pedalelor produce doar înaintare silnică, într-o lume care a renunţat de mult la casetele audio ori la rolele de magnetofon, rudele întru mişcare ale roţilor de bicicletă.
Un singur lucru distruge perfecţiunea acestui sport: ideea de “strategie de echipă”, de “iepure”, de sacrificiu pentru lider. Prefer acea stranie colaborare dintre adversari, bazată pe o încredere aflată veşnic la pândă. E ca în Europa secolelor trecute, deloc unită, în care Austria se alia pentru un timp cu Prusia şi cu Anglia, pentru ca apoi să treacă de partea Franţei, apoi Rusia apărea pedalând furioasă de undeva, pentru ca geopolitica să se transforme pe ultimii kilometri.
Uneori mă gândesc că, într-un asemenea sport suprauman, le-am putea ierta multe cicliştilor, chiar şi dopajul.