de Elena Georgescu

Iubesc Praga pentru tramvaiele ei diverse, de la cele cu „ochişori” rotunzi, cele de la începutul secolului trecut ori cele moderne, cu forme de nave spaţiale. Pentru funinginea pe care veacurile au aşezat-o într-un degradé vertical pe faţade, pe care oamenii au ales să o lase acolo, ca o veritabilă mărturie a timpului. Iar deasupra negrelii se află, în proporţii delicate, aurul tutelar al oraşului, pentru a cărui imposibilă obţinere „Împăratul alchimiştilor”, Rudolf al –II-lea de Habsburg, a plătit cu defenstrarea colecţiei sale de artă şi cu coroana.

Urcând spre castel, te gândeşti că personajul lui Kafka nu a reuşit să ajungă acolo, tocmai pentru că sunt atâtea drumuri şi cărări întortocheate care te obligă la zăbavă, fie pe uliţele de deasupra bisericii Sfântul Nicolae, fie pe colinele verzi din Malá Strana, fie prin superbele grădini regale.

Îi iubesc pe praghezi pentru că respectă şi alchimia stomacului, mâncarea şi licorile fiind diverse, gustoase şi nepustiitoare de buzunar. Iubesc Praga pentru străvechiul orologiu astronomic din care nu întotdeauna, la oră fixă, apostolii mecanici ies la apel, semn de rău augur şi splendidă metaforă a unui ceas care nu arată doar timpul, ci şi vremurile.

Dar în primul rând o iubesc pentru liniştea plină de murmure din Piaţa Oraşului Vechi, unde, seara, după ce apostolii s-au dus la culcare, poţi sta pe caldarâm, printre alte sute de turişti, ascultând domoala trecere a timpului.

O femeie strălucitoare

de Adrian Georgescu

Ca niciun alt oraş european, Budapesta este o continuă petrecere-surpriză. Când pătrunzi apoi în inima oraşului, în faţă îţi explodează o deschidere imensă în care Dunărea uneşte, mai degrabă decât desparte, vechile oraşe ale Budei şi Pestei, opusuri complementare, asemenea simbolurilor yin şi yang.

În această luptă, nicio parte nu a reuşit să o sufoce pe cealaltă, toate sfârşind prin a seduce laolaltă. Doar un exemplu: Marea Sinagogă, cea mai mare din Europa, este construită într-un stil arhitectural maur-bizantin, iar înăuntru se află o orgă, instrument specific bisericii creştine. Până şi din acel secol şi jumătate în care Ungaria a fost sub dominţie turcească au rămas două băi şi mormântul lui Gül Baba, războinicul-imam, poetul rozelor, aflat pe o stradă lăturalnică din Buda. Misterul continuă şi în adâncime, pe sub oraş aflându-se o altă operă de artă: cea de-a treia linie de metrou ca vechime din lume.

Ars de turci, bombardat de americani, ciopârţit de sovietici şi cu podurile năruite de germani, oraşul a reizbucnit după fiecare dezastru cu aceeaşi forţă vivantă. Budapesta nu are aurul Pragăi, nici sutele ei de clopotniţe, are însă acea sevă a vieţii veşnice, un erotism aparte, ca o femeie cu o mie de aparenţe şi nicio vorbă în plus care să-i ştirbească misterul.

Iar seara, când malurile Dunării se îmbracă în lumini, puţine sunt locurile, altele decât acesta, în care ţi-ai dori să fii.

de Elena Georgescu

Părerea mea este că, înainte de a face pasul spre independenţă, fiecare trebuie să reflecteze foarte bine dacă această schimbare i se potriveşte cu adevărat.

Brusc, toate straturile de protecţie aflate între tine şi lumea dezlănţuită dispar. Când eşti angajat, dacă nu ai chef de muncă, te poţi fofila ori ruga un coleg să te înlocuiască. Dacă greşeşti ceva, rezolvi problema cu un şef – deci cu un om pe care, în pofida relaţiei ierarhice, îl cunoşti -, nu cu un străin nemulţumit, iar în cazul nedorit al unui proces nu ai „mantaua” serviciului juridic din respectiva companie. Şocul cel mare e însă, ca independent, contactul direct cu lumea legilor, a paragrafelor, a excepţiilor, a taxelor şi a impozitelor, a asigurărilor medicale şi a pensiilor, a chitanţelor, deconturilor şi facturilor, tone de maculatură care trebuie completate atent şi predate la timp. Ca urmare, rişti să te vezi mai des cu contabilul şi cu avocatul decât cu prietenii.

Să–ţi faci propriul program, să lucrezi când vrei, da, reprezintă o plăcută libertate! Descoperi însă curând că nu-ţi poţi respecta programul cel lejer şi că ajungi să lucrezi noaptea. Înainte, când veneai acasă, problemele  de la serviciu rămâneau la serviciu, acum serviciul se mută acasă. Sărbătorile sunt afectate, nu-ţi mai vine să refuzi un telefon legat de slujbă după o anumită oră, cum făceai înainte.

Să devii propriul şef nu e greu, cu adevărat dificil este să fii propriul angajat şi să reuşeşti să te pui la muncă.

Poţi, eşti

de Adrian Georgescu

Din când în când, trebuie să te testezi, să afli din ce material eşti compus, cât de bun şi de competitiv eşti cu adevărat. Într-o companie, straturile-tampon despre care vorbeşte soţia mea te protejează, însă deseori te şi împiedică să afli răspunsurile corecte. Uneori, nu trebuie doar să calculezi, ci să şi rişti. E ca la lecţiile de înot: până nu eşti aruncat în apă, instinctul nu intră în acţiune.

Alegând să lucrezi pe cont propriu, pierzi protecţia, dar câştigi libertatea, care presupune, mai ales, deschidere şi dispariţia restricţiilor. Faptul că nu mai ai un spate asigurat te face să fii mereu orientat către înainte. Lucrezi cu cine vrei, când vrei, eşti unicul responsabil de ceea ce ţi se întâmplă. Numai de unul singur eşti supus adevăratei concurenţe, pentru că îţi forţezi permanent limitele, te adaptezi, evoluezi. Paradoxal, deşi eşti în competiţie cu orice instituţie sau persoană din domeniul tău de activitate, cel cu care te compari şi te lupţi permanent eşti, în primul rând, tu însuţi.

Tot ceea ce faci – bun sau rău, inspirat ori nu – te reprezintă doar pe tine, nu un departament, nu o companie sau un trust, nu o siglă ori un grup de litere. Poţi, eşti, nu poţi, îţi rămâne varianta reangajării.

Nu în ultimul rând, din afară vezi totul mai clar. De pildă, colaborez în continuare cu ziarul la care, până acum vreo doi ani, eram angajat. Acum, întâlnindu-mi foştii şefi cam o dată pe lună, descopăr cu o oarecare surprindere că mi-au devenit mult mai simpatici.

de Adrian Georgescu

Când ne referim la complotul ce are ca scop cuplarea unor prieteni sau cunoştinţe, deseori folosim expresia „a face lipeala”. Cuvântul în cauză nu se află în dicţionar şi îşi exprimă singur limitele: „lipeala” e o lipitură ce nu prea funcţionează. E ca atunci când foloseşti un adeziv nepotrivit. Cureţi suprafeţele, le ţii câteva minute în contact, apoi descoperi că, deşi ai respectat modul de utilizare, părţile rămîn totuşi separate.  

Se întâmplă astfel întrucât chimia sentimentelor omeneşti funcţionează după alte legi decât cea a materialelor. Ceea ce vezi din exterior şi ştii despre doi oameni nu se potriveşte cu acea energie subtilă de apropiere care acţionează în mod misterios, de multe ori sfidând chiar logica.

De-a lungul anilor, am asistat la asemenea puneri în scenă. Oricât de subtil ar fi fost regizate, niciodată n-a ieşit nimic. Nu îmi dau seama de ce, probabil pentru că naturalul dispare din această ecuaţie. Ambele persoane ştiu sau îşi dau seama pe parcurs care e ideea şi deja se prezintă ca la un interviu de angajare, hotărâţi să prezinte cea mai bună versiune a lor. Scânteia dragostei şi actul natural al seducţiei nu pot fi însă stimulate sau ajutate. Nu ne îndrăgostim niciodată de variante prefabricate, de clone politicoase şi parfumate, ci de oameni, uneori chiar şi de părţile lor mai puţin fermecătoare.

Iar asta se întâmplă atunci când piesa se joacă sub bagheta singurului regizor capabil să pună în scenă o întâmplare: Cel de Sus.

Să facem cunoştinţă!

de Elena Georgescu

Printre cele mai mari probleme ale societăţii noastre sunt înstrăinarea şi singurătatea. Pentru mulţi oameni – şi mai ales pentru o femeie -, o dată cu trecerea anilor, sunt goluri e din ce în ce mai greu de umplut.

În România, nu prea există locuri în care oamenii singuri, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, să se întâlnească. Aşadar, ai 50 de ani, eşti singur, dar unde să cauţi persoana potrivită, unde ai putea să o întâlneşti? Acasă, între patru pereţi? Pe atât de impersonalul Internet? În staţia de metrou? Pe scurtul drum dintre maşină şi poarta locului de muncă?

Şi de aceasta există prieteni. Ce e rău în a le face cunoştinţă unor oameni singuri, majori şi vaccinaţi? Pentru ei, poate fi o şansă. Problemele pot apărea din alte motive. De pildă, avem un prieten care, de 15 ani, regretă faptul de a le fi făcut cunoştinţă unui amic şi unei vecine. Astăzi, mariajul merge prost, iar el se simte vinovat pentru funcţionarea proastă a cuplului, asumându-şi nefericirea celor doi ca pe propriul eşec. Nu este doar o atitudine nepotrivită, ci şi una arogantă. Dacă respectivul mariaj ar fi mers bine, probabil prietenul nostru, din aceleaşi raţiuni, şi-ar fi asumat meritele.

Astfel eşuează, în general, un demers bine intenţionat: prin exagerarea rolului personal. Cel care face cunoştinţă nu este nici naş, nici garant al stabilităţii, nici judecător, nici psihoterapeut de cuplu. E doar un om care încearcă să-şi ajute prietenii. Restul e treaba lor.  

de Adrian Georgescu

Momentele frumoase ale vieţii sunt astfel tocmai pentru apar într-un mod imprevizibil, nu le programezi ca pe o vizită la dentist. De aceea li se spune “clipe de neuitat”: au forţă pentru că sunt irepetabile, a încerca să le multiplici înseamnă deja a le sărăci.

Iată, curcubeul se arcuieşte pe cer, iar tu, în loc să te laşi impregnat de frumuseţea aceea inexplicabilă, te precipiţi după camera portabilă, încadrezi minunea într-un pătrat care o diminuează şi te apropii de piciorul podului de lumină cu ajutorul mincinos al zoom-ului, încercând să-i storci inefabilul. Cât ai pierdut şi cât ai câştigat? Şi în ce măsură poţi retrăi mai târziu ceva ce, de fapt, n-ai trăit, fiind prea ocupat cu depunerea la banca de amintiri?

Eu cred că fiecare moment de fericire este de unică folosinţă. Cel mult îi putem smulge folia de plastic care-l acoperă, aşa cum procedăm cu fiecare obiect cumpărat, numai că în cazul amintirilor păstrăm doar folia. Cel mai bun loc în care să-ţi înregistrezi viaţa este propria memorie, plus câteva poze, ca nişte indicii vagi pe traseul călătoriei spre începutul zilelor. Recompunerea în cele mai mici amănunte distruge magia, pentru că amintirile trăiesc tocmai din acele lacune împotriva cărora luptă.

Şi ce cuvinte sugestive descriu acest procedeu! “To capture”, în engleză, sau “immortaliser”, în franceză. Adică, să faci tot posibilul să închizi frânturi de viaţă într-o cutiuţă şi până la urmă să obţii doar un pic de moarte.

Martori peste timp

de Elena Georgescu

Filmarea momentelor fericite din viaţă ne permite, fie şi pentru câteva minute, chiar şi într-un mod supus artificialului, să inversăm sensul trecerii timpului.

Nimeni nu-şi înregistrează nunta, botezul copilului sau o excursie pentru a le retrăi în sensul propriu al cuvântului, ca în peliculele SF în care oamenii plonjează într-o realitate virtuală. Rolul acestor înregistrări video este de a păstra şi de a recupera ceva din ce am fost. {i nu doar pentru noi, ci şi pentru cei ce vin după noi. Eu mi-aş dori să existe înregistrări video de la nunta părinţilor mei, să le văd mişcările şi privirile, gesturile de tandreţe care au constituit punctele de plecare ale vieţii mele. Dacă le-am avea, am înţelege poate mai mult din ceea ce suntem.

Lăsăm moştenire nu doar bunuri sau bani, ci şi ceva din noi înşine. Gândiţi-vă la bunicii pe care nu-i mai aveţi, a căror amintire se destramă o dată cu trecerea timpului, strânşi într-o poză ovală îngălbenită. Nu aţi vrea să ştiţi despre ei mai multe decât data naşterii şi a dispariţiei? La fel vor dori şi nepoţii noştri, regretând, când le va veni vremea, că nu au cum.

În spatele acestui “Trăieşte clipa” împins până la extrem pe care-l susţine soţul meu nu se află decât teama de îmbătrânire şi de moarte, de faptul că acele copii ale noastre vor rămâne tinere chiar şi atunci când noi vom fi dispărut. Dacă însă toţi am fugi de noi înşine ca de nişte stafii, ce singuri am ajunge până la urmă să fim!

de Adrian Georgescu

Spunem mereu „România e o ţară frumoasă, păcat că-i locuită”, dar zonele cu adevărat frumoase din ţara asta sunt aproape pustii. Aluneci prin Cheile Nerei, urmând firul apei, peste fâneţe şi dealuri, pe un drum de o frumuseţe intensă şi neclintită, sau parcurgi creasta Pietrei Craiului în douăsprezece ore, în miezul unui rai stâncos şi cam tot atâta îţi ia, în Apuseni, să faci traseul care uneşte Cheile Galbenei, Cetatea Rădesei şi Cetăţile Ponorului, apoi ai putea muri liniştit, fără să-ţi dai seama că te-ai dus.

Noaptea, cerul e hotelul cu cele mai multe stele şi nimic nu e mai frumos decât să-l priveşti de pe munte. Există, ce-i drept, imperfecţiuni:  nu sunt şezlonguri de plastic la Cabana Cuca, nici room-service pe platoul de la Sfânta Ana, şi încă nu s-a rezolvat cu livrarea de apă caldă la Cascada Şapte Scări, care se urcă uneori prin şuvoi.

Reprezintă România o variantă pentru concediu? Evident, poate fi cea mai proastă, dar şi cea mai bună. Totul e să mergi mai departe de cearşafurile înfrăţite  de la Mamaia sau de grătarele de mici de pe Valea Prahovei şi de maşinile cu portierele deschise din care tună muzica.

Uneori mă bucur că e aşa, pentru că imaginea unui autocar descărcând turişti în Retezat îmi dă frisoane. Aşa că uitaţi ce-am scris. Turcia e o ţară superbă, iar în Antalia vor construi în curând hoteluri de un lux nemaivăzut, de unde ne vom întoarce cu amintiri de şase stele şi mic dejun inclus.

Turism pentru masochişti

de Elena Georgescu

Autorii unei parodii la imnul turismului au fost reclamaţi pentru defăimare, pentru că au tras de tapetul cu care fiecare ministru acoperă igrasia şi jegul. Până şi fostul slogan, “Romania, simply surprising” era mai potrivit, având în vedere că aici pe călător îl aşteaptă mereu o surpriză neplăcută.

Majoritatea hotelurilor au cel puţin o stea în plus faţă de cât ar fi normal, de parcă un criteriu de acordare ar fi gândacii din cameră sau mobilierul ajuns deja de epocă. Când în Mamaia se vinde apă plată la preţ de apă vie, cu 50 de euro îţi cumperi un bilet la un zbor low-cost spre Paris, unde ajungi în trei ore, adică mai repede decât dacă ai face drumul cu maşina între “micul Paris” şi Sinaia într-o după-amiază de vineri.

Dar nu trebuie să ajungi în Occident pentru a simţi diferenţa, e suficient să depăşeşti coşmarul suprapopulat din Vama Veche şi să constaţi că la bulgari totul – servicii, mâncare, condiţii de cazare – e mai bun  şi mai ieftin. Aici, principala problemă nu ar fi atât preţurile prea mari, cât modul în care eşti tratat, deoarece în general, de la managerul hotelului până la femeia de serviciu, toţi se poartă cu tine de parcă le-ai datora bani de când te-ai născut.

Uneori, printre argumentele celor care apără turismul românesc se strecoară un fel de patriotism masochist. Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos: cu cât vom participa mai mult la această farsă, cu atât mai mici vor fi şansele ca lucrurile să se schimbe.

de Adrian Georgescu

După nuntă, am devenit fericitul posesor a trei filtre de cafea, patru seturi de tacâmuri, două mese de călcat, precum şi a unui agitator pentru sucuri naturale. Atunci am experimentat adevărata plăcere de a dărui, care nu înseamnă nimic dacă nu e dublată de plăcerea de a-ţi elibera casa.

Ce ar fi trebuit să fac cu atâtea obiecte inutile? Să le păstrez până când, prin 2027, ultimul filtru ar fi intrat în serviciu? Măcar am avut grijă să nu dau filtrele excedentare cuiva căruia medicul i-a interzis să bea cafea. Aceste obiecte sunt precum cartea mergătoare de la “popa prostu’”, trebuie să le transmiţi mai departe, având grijă să păstrezi sensul de joc, pentru a nu te găsi în stânjenitoarea situaţie de a “redărui” exact către cel care te-a cadorisit. Probabil că prin lume există un şir al filtrelor de cafea care călătoresc din casă în casă. Nu e exclus chiar să primeşti unul în ambalajul original, care a fost dăruit prima oară la o nuntă ţinută în ’86 în Bogota.

Oricum, e singurul antidot pentru “cadoul făcut în glumă”. Nu demult, am primit o maşină de tuns, cu simpaticul mesaj subînţeles “Mai tunde-te!”. În mai puţin de o lună am măritat-o cu un prieten căruia chiar îi cade părul. Mă voi supăra dacă, în momentul în care îşi va face un implant, o va da mai departe? Deloc.

P.S. Agitatorul de sucuri naturale l-am aruncat. Era complet inutil. În schimb, persoana care mi l-a dăruit a primit, de ziua ei, un foarte folositor filtru de cafea.

Adevăratul preţ

de Elena Georgescu

Darul a devenit un fel de bilet de intrare la o petrecere, achitarea unei obligaţii sociale. Ceva din modelul societăţii de consum se regăseşte şi în felul în care facem cadouri: înconjuraţi de o abundenţă de obiecte, acestea trebuie să circule, în numele convenţiilor în care s-a dizolvat bucuria de dărui. Există o tablă nescrisă a preţurilor pentru diferite situaţii: nuntă, botez, vizită, zi onomastică, mutarea într-o casă nouă. Până şi reacţia este aceeaşi, indiferent că primim ceva ce ne doream de mult ori o carte pe care deja o mai aveam: „Vai, ce surpriză! Nu trebuia!” spunem, deşi toată lumea ştie că trebuia.

A dărui nu înseamnă doar a căuta un cadou prin magazine, a-l cumpăra şi a-l înmâna. Ar trebui să fie un proces mai îndelungat. Nu dăruieşti gândindu-te la tine şi la ce ai vrea tu să aibă cel cadorisit, ci la acesta: dacă îi va face plăcere (sau are nevoie de el) şi dacă nu cumva îl mai are. În acest scop, începi din timp să te interesezi subtil de aceste lucruri, fie „trăgând de limbă” persoana în cauză, fie întrebându-i pe cei care o cunosc mai bine.

Există oameni ale căror cadouri, chiar dacă aş vrea, nu le-aş putea „redărui”. Sunt atât de personale, reflectă într-o asemenea măsură atât aşteptările mele cât şi, discret, individualitatea şi grija celor care mi le-au dăruit, încât pentru altcineva nu ar însemna aproape nimic. De aceea nu cred în acest procedeu: îi răpeşte cadoului cea mai importantă parte. Nu preţul, ci preţuirea.

de Adrian Georgescu

Ziarul şi cartea reprezintă nu doar două forme diferite de prezentare a cuvântului scris, dar se adresează şi unor moduri diferite de a citi. Primul e o unealtă informaţională pe care o răsfoieşti, oprindu-te asupra articolelor interesante. Cărţile sunt altceva: niciodată nu citeşti cu un anume scop, ci dintr-o inexplicabilă nevoie lăuntrică, şi mergi până la capăt.

În această mariaj din interes dintre o musculiţă care trăieşte o zi şi o broască ţestoasă, nu cartea e apendicele ziarului, ci invers, ceea ce arată că în România e mai profitabil să revinzi opera altuia decât să investeşti pentru obţinerea unui jurnal mai bun, care să se susţină pe piaţă prin propria valoare. Vorbim de cartea ca obiect, tentantă nu atât graţie conţinutului, cât a preţului redus şi a formei atrăgătoare. N-avem idee de câţi cumpărători de „ziare+cărţi” folosesc ambele produse, se ştie doar că a sporit cererea de mobilier dedicat.

Părerea mea – fără a dori să jignesc pe cineva – este că, în foarte multe cazuri, volumele în cauză ajung doar elemente de butaforie. Doi metri de coperţi identice, aliniate în raft ca jucătorii la imn, strigă din adâncul paginilor deseori neatinse că stăpânul e un om cult.

E doar o tehnică de marketing, ceea ce e OK, desigur, atâta timp cât nu e prezentată ca dovadă de grijă constantă pentru îmbunătăţirea condiţiei cumpărătorului. Altfel, mai lipseşte ca tabloidele să apară cu Sandra Brown pe piept, îndemnându-ne să redescoperim plăcerile intime ale lecturii.

Un început de drum

de Elena Georgescu

Dacă soţul meu ar fi deschis măcar una dintre aceste cărţi care îl supără atât, ar fi remarcat că, indiferent de colecţia din care fac parte, din ele nu sar foile, nu miros a mucegai şi sunt tipărite lizibil. Dacă ar fi fost atent, de pildă, în metrou, ar fi observat că, într-un vagon, din 100 de călători cam zece citesc, iar 3-4 dintre aceştia ţin în mâini cărţi vândute la pachet cu ziarele.

Deci, unde e problema? O carte anexată unui cotidian costă de 3-4 ori mai puţin decât una care se găseşte în librării. Ar trebui, oare, să alegem varianta scumpă doar pentru că vine singură pe lume? Ar trebui să ne simţim vinovaţi pentru că plătim mai puţin pe hainele aflate la reduceri? E doar o ofertă, poţi s-o iei sau poţi s-o laşi. Apoi, să nu uităm că, uneori, chiar şi efortul financiar făcut pentru cumpărarea unei cărţi poate motiva un om să o citească.

E unul dintre cazurile în care interesul comercial al trusturilor de presă care practică metoda şi cel al publicului chiar coincid. Dacă un singur cumpărător din zece citeşte cartea, campania a fost bună la ceva. Acesta e lucrul important, nu că unii le folosesc drept decoraţiuni interioare.

Chiar şi pentru o carte aflată în această tristă postură există mereu o şansă. Nu contează că e „bună” sau „proastă”, mai „grea” ori mai „uşurică”, o carte poate fi un început de drum. Odată şi-odată, un copil sau un musafir va extrage una din raft, o va răsfoi şi poate o va citi. Cărţile au răbdare.

de Adrian Georgescu

Cearta e prezentată mereu, în mod nedrept, ca elementul negativ din raiul conjugal. Cât timp însă reprezintă accidentul şi nu regula, atâta vreme cât nu se ajunge la salve de artilerie, cearta e OK. Câteva boabe de piper dau un gust minunat mâncării. Aş compara gâlceava conjugală cu un seism de 4 grade pe scara Richter, un rău necesar prin care energiile negative acumulate se disipează. Să mai amintesc de aşa-numitul “sex de împăcare”?

Nu cred în cuplurile în care părţile sunt mereu de acord. De ce? Pentru că, de fapt, unul dintre cei doi are personalitatea tocită de celălalt şi s-a obişnuit să tot evite, să tot cedeze, astfel încât dispare orice formă de chimie şi de provocare în cuplu. |ntr-un fel, este ca diferenţa dintre dictatură – care înseamnă un singur punct de vedere, niciodată supus dezbaterii, şi care se termină, în general, prin revoluţii sângeroase  - şi democraţie – care presupune şi chiar are nevoie de contradicţie. Până la lupta de stradă, există multe metode: părăsirea sălii în semn de protest, boicotul, moţiunea de cenzură, mitingul de protest, greva.

Nu cred că trebuie să tratăm cearta ca pe acea rudă sau cunoştinţă plictisitoare de care ne tot ferim. Până la urmă, dacă îi închizi telefonul, te va prinde la uşă, dacă îi închizi uşa, va intra pe geam şi va sta ore întregi. Veţi scăpa mai ieftin dacă invitaţi cearta înăuntru, îi daţi o cafea şi chiar o încurajaţi să se desfăşoare.

P.S. Evitaţi, totuşi, bucătăria. Conţine obiecte care stimulează imaginaţia într-un mod periculos.

Mina activă

de Elena Georgescu

Majoritatea disputelor conjugale încep din fleacuri, pentru că adevăratul motiv rămâne ascuns. În general, nimeni nu are răbdare, în timpul tirului încrucişat al reproşurilor, să-l caute. Evident, nu contradicţiile dintre soţi sunt nocive, ci aceste certuri ce se dezvoltă în jurul unui nucleu fals.

Aproape niciodată cearta nu rezolvă lucrurile, pentru că nimeni nu vrea să asculte argumentele celuilalt, ci să le folosească mai bine pe ale lui, într-un război lipsit de miză. Furia îi face pe oameni nu doar să ridice tonul, ci să se şi îndepărteze de subiect. Fleacul iniţial este mereu supradimensionat, în jurul lui cresc acuzaţii mult mai grave şi jigniri mai greu de iertat.

Apoi, după ce furtuna trece, regretele se concentrează asupra insultelor rostite la nervi, iar asta vine ca un pansament care acoperă o rană care supurează. De cele mai multe ori, împăcarea se reduce la a stabili vinovăţii neimportante: cine a început şi cine ce a zis. Vorbele grele se răscumpără, în mod fals, prin scuze şi promisiuni, dar problema rămâne îngropată, ca o mină încă activă, până va declanşa o altă explozie.

O ceartă conjugală se întemeiază, ca şi un război, pe nevoia de dominaţie. Această nevoie, chiar dacă este normală, e periculoasă atunci când devine cronică. Poate fi sabotată numai prin receptivitate la dorinţele celuilalt. Iubirea este, în primul rând, „sete de alteritate”, după cum scria Octavio Paz, ceea ce presupune deschidere şi comunicare.

de Elena Georgescu

Există, în piesa “Un tramvai numit dorinţă”, personajul Blanche. Acuzată de faptul că minte în privinţa vârstei, ea dă un răspuns minunat: “Eu nu spun adevărul, spun ceea ce ar trebui să fie adevărat”.

Fugim de bătrâneţe prin orice mijloace, inclusiv cele care ţin de domeniul aparenţelor, din mai multe motive. Unul ar fi că dorim să rămânem cât mai mult timp activi, importanţi, deci vii din punct de vedere social. De câte ori nu aţi auzit fraza “Tataie, te caută moartea pe-acasă şi tu stai pe-aici”? Denumiţi în alte părţi “senior citizens”, în România bătrânii sunt consideraţi şi trataţi ca nişte oameni inutili, ca şi cum singurul lucru pe care l-ar putea face bine ar fi să moară.

Motivul principal ţine însă, bineînţeles, de vanitate. Pentru marea majoritatea a oamenilor, a părea tânăr este un important factor motivaţional. Când te vezi frumos în oglindă, ştii că la fel te vei reflecta şi în ochii celorlalţi. Dacă astfel îţi îmbunătăţeşti moralul, respectul de sine şi pofta de viaţă, care e problema?

În fond, ce e vârsta? Doar un numeral. Efectele trecerii timpului asupra oamenilor sunt însă, în anumite limite, diferite. Să luăm însă un om care nu numai că arată mai tânăr decât vârsta înscrisă în buletin, dar se şi simte astfel, şi nu doar emoţional, ci şi organic. Ce reprezintă aici numeralul: adevărul sau iluzia? Eu cred că, în astfel de cazuri, micşorarea verbală a vârstei nu e o minciună, ci mai degrabă reflectă o necesară recalibrare a scalei.

Bătrâneţe fără tinereţe

de Adrian Georgescu

Atributul cel mai caracteristic tinereţii nu este nici pielea întinsă, nici părul des, lipsit de fire albe, nici abdomenul plat. E lipsa totală a fricii în faţa timpului. Or, când începi să te lupţi cu timpul pe viaţă şi pe moarte, deja eşti înfrânt. Oamenii relaxaţi par tineri tocmai pentru că nu vor cu tot dinadinsul să pară tineri.

Sunt de acord cu soţia mea: vârsta e doar un numeral. Are însă vreun rost să te lupţi cu o cifră? În acest război, ai un singur adversar: tu. Problema cu ascunderea vârstei, indiferent de metodă, e că în general dă dependenţă. Ai făcut un lifting facial, mereu vei descoperi câte o zonă perfectibilă. Dacă aţi observat, „veşnic tinerii” nu prea fac sport pentru a se simţi bine, ci îşi mortifică trupul prin exerciţii dure sau diete severe, sacrificându-şi o mare parte din viaţă pentru o felie în plus de bătrâneţe. În acest cult nu este celebrat vreun zeu, ci însuşi templul în care are loc ceremonia.

Când eşti întrebat, în copilărie, ce vârstă ai, răspunzi „şase ani jumate”, nu „şase”, dar nu trece mult şi spui „patru’j’nouă” în loc de „merg pe cincizeci”. Evident, urmează depresia  schimbării prefixului şi ţi-ai dori să rămâi tentant ca o marfă cu eticheta de 49,99 RON, eventual şi cu reduceri ulterioare. La 60 de ani deja vei număra invers, ca la Cape Canaveral, iar la un moment dat vei fi într-o formă de invidiat, aşezat într-una de neinvidiat, coşciugul. Şi măcar de i-ai putea auzi spunând: „Vai, dar ce tânăr pare!”.