Americanii i-ar fi spus “a babyface killer”, un ucigaş cu chip de copil, căci contrastul dintre trăsăturile-i blajine şi modul în care împuşca fără să clipească era sublim. Cine i-a văzut în anii ’90 figura plutind pe deasupra meselor de joc ca o lună plină înţelege ce mare campion s-a retras. Şapte titluri mondiale în zece ani – dintre care cinci consecutive – înseamnă o dominaţie în sport mai aprigă decât au reuşit Schumacher sau Michael Jordan în disciplinele lor.

Stephen Hendry şi Ronnie O’Sullivan sunt singurii oameni care au obţinut 11 break-uri maxime, de 147 de puncte, în turnee profesioniste. Acest criteriu ar putea fi tradus în fotbal ca “omul care a înscris cele mai multe hat-trick-uri în Liga Campionilor”. În snooker, nu sună însă deloc pueril: descrie capacitatea unui jucător de a străluci sub presiune, evoluând în faţa celor mai buni. Hendry a obţinut ultimul “one-four-seven” acum câteva zile şi a fost un adevărat cântec de lebădă, căci apoi a jucat lamentabil în faţa lui Maguire şi-a părăsit competiţia şi snooker-ul. Cum se explică această oscilaţie? Din 2000, Stephen Hendry suferă de o afecţiune numită Yips. Cauzele ei n-au fost niciodată elucidate, dar duce, în anumite momente, la un “îngheţ” al mâinii sau, dimpotrivă, la un tremor, transformând jucătorul într-un chirurg care trebuie să opereze cu un cârlig de pirat.

 La Crucible Theatre a triumfat Ronnie O’Sullivan, acest Johnny Rotten al scenei verzi. Un alt campion, cu alte probleme. Când vrea şi are chef, îl poate ridica pe Pitagora din morţi, căci breakurile sale au frumuseţea unor demonstraţii de teoreme. E singurul om care pare că nu se luptă cu adversarul sau cu bilele, ci în primul rând cu el însuşi, mereu pradă tentaţiei de a-şi rupe tacul pe genunchi şi a ne spune bye-bye. Permanent supus depresiei, a fost depistat că a fumat canabis. Tatăl său e după gratii pe viaţă, mama lui a fost şi ea la răcoare. De-a lungul anilor, a fluierat în biserică adevărate simfonii. A jucat ostentativ cu mâna stângă, apoi a demonstrat că şi în asemenea condiţii e mai bun decât mulţi. Într-o zi, ratând o lovitură în faţa lui Hendry, a abandonat pur şi simplu meciul la jumătate, spunând că s-a săturat. Apoi a revenit, reîncepând să măture mesele.

Stephen s-a retras, rămânem însă cu Ronnie în acest sport în care totul pare a fi la vedere, dar unde meciurile esenţiale se desfăşoară în spatele măştilor sau a nasturilor de la veste.

Revenirea lui Hendry din finala din 1991, când Mike Hallett avea 7-0 şi o bună şansă de a face 8-0, într-un meci de 17 partide

Ronnie O’Sullivan şi cel mai rapid “147” al tuturor timpurilor.

Motocicleta e tot ce-a născocit omul mai frugal şi mai sfidător în lupta cu timpul şi spaţiul. Două roţi şi nimic în jur. Pilotul e atât de singur că nici nu-ţi mai vine să-i spui pilot. Dedicăm lesne acest cuvânt celor care conduc maşini sau avioane, indivizi ce pot transporta şi alţi semeni. Iată însă apogeul îndrăznelii, creionul scriind pe piste zeci de trase, permanent supus tocirii, fitil consumat la interior, combinaţie între omul-glonţ şi acrobat! În orice ipostază ar fi surprins, că sare de pe o parte a unui pod neterminat spre a ateriza dincolo, că face tumbe prin văzduh sau că se caţără pe nişte obiecte masive, el mereu ţâşneşte. Motociclistul nu este un demon al vitezei, ci al permanentei ei modificări prin accelerare şi frânare, de parcă simpla anulare a spaţiului şi asediul constant nu i-ar fi de ajuns.

El împlineşte minciunile baronului Münchhausen: călăreşte o ghiulea şi se smulge cu cal cu tot din mare, trăgându-se de păr. Teribilă, în acest sport, este puterea de transmitere a emoţiilor către privitor. Când o motocicletă tremură la pierderea aderenţei, când îşi ridică roata din faţă la o accelerare rapidă, când apare riscantul derapaj de la sfârşitul liniei drepte, un fior îţi trece pe şira spinării, după cum ei nu sunt altceva decât nişte fiori ai circuitelor de curse. Nimic nu este mai uluitor, în toată această epopee a sportului, decât să vezi un om care, după ce-a fost trântit pe asfalt, târât apoi neputincios zeci de metri, sub ameninţarea de-a fi călcat de ceilalţi ori strivit de propriul bidiviu, că se ridică şi aleargă caraghios, cu o cocoaşă tragică în spinare, spre a redeveni nebun.

Sunt curios cum arată figura unui pilot de motocicletă când străbate toate aceste stări. Dacă am vedea-o, sunt convins că am îngheţa, însă, din fericire, casca lui ne protejează cumva şi pe noi.

Dacă ştiţi rezolvarea sau o găsiţi pe net, nu spuneţi răspunsul. Eu nu am rezolvat problema .

Vine din alte vremuri, în care pilotul, pentru a-şi merita numele, lua startul în cât mai multe competiţii diferite şi nu era un pom de iarnă împodobit de sponsor. În ciuda poreclei pe care i-a dat-o Ron Dennis, “The Iceman”, Kimi nu este un om de gheaţă. El e însă cu-adevărat cool, atitudine ce nu se poate cumpăra cu blugi tăiaţi şi o privire plictisită. Pe româneşte, i se rupe magnific şi cu desăvârşire. Declară senin că nu s-a lăsat de băut, într-o competiţie în care o astfel de afirmaţie înseamnă retezarea crăcii de sub picioare. La întrebarea “Pentru fiecare pilot, casca are un înţeles anume. Ce reprezintă ea pentru tine?”, Kimi a răspuns: “Îmi protejează capul”.

De câte ori vreau să mă binedispun, mă uit la o secvenţă petrecută înaintea Marelui Premiu al Braziliei din 2006. Michael Schumacher, pe atunci în culmea gloriei, tocmai primise de la Pelé un premiu pentru întreaga carieră. Fostul pilot Martin Brundle, comentator de F1 la ITV, a dat de finlandez la paddock şi l-a chestionat: “Kimi, ai ratat momentul festiv. Vei putea trece peste asta?”, la care omul a răspuns, simplu şi natural, aşezându-şi ochelarii de soare pe nas: “Yeah, I was having a shit”.

E acelaşi copil care se plictiseşte repede şi vrea totul sau nu vrea nimic. La 16 ani, într-o cursă de karting, aruncat fiind dincolo de gradene, şi-a luat maşina în braţe, a repus-o pe pistă şi a obţinut locul al treilea. Pe când era la Ferrari, mai dispărea înaintea Marilor Premii pentru a participa la curse de snowmobile, oferindu-le şefilor experienţa de neuitat a tahicardiei. Apoi, în momentul în care motivaţia de-a concura în Marele Circ s-a topit, rezultatele s-au dus, iar în 2009 Ferrari l-a plătit să plece. A fost în Campionatul Mondial de Raliuri, în NASCAR, dar în acest an, a revenit în Marele Circ, iar pistele s-au împodobit cu noi fapte de arme. A terminat pe locul 7 plecând de pe 17, a pierdut un loc pe podium în ultimele tururi, pentru a-l obţine apoi în cursa de acum câteva zile, după un şir de depăşiri spectaculoase.

Kimi Raikkonen va ieşi la un moment dat pe neaşteptate din joc, la fel de brusc pe cum a intrat. Cu banii câştigaţi, se va înscrie în curse de bărci cu motor, degizat în gorilă, sau va construi o sanie trasă de reni şi va încerca să-l depăşească pe Moş Crăciun. Poate nu va reuşi, dar cu siguranţă se va distra.

Poate scăpa lebăda?

Albul e la mutare. Cum câştigă partida?

 

Joi, 19 aprilie, ora 18:00, voi participa la „Clubul călătorilor”, ţinut la Librăria Bastilia, strada Căderea Bastiliei numărul 5. Filmul este “The Sheltering Sky”.

La Steaua, antrenorul este, de fapt, un costum de haine pus pe umeraş să fluture pe banca de rezerve. În buzunarul de la piept, cel care vrea să umple golul găseşte un telefon mobil, având o baterie care se încarcă de la gesturile agitate făcute pe marginea terenului.

Prin comportamentul acesta de şofer angajat cu ora, antrenorii îşi sabotează propria activitate. Ca urmare, apare ideea că oricine poate fi instalat la cârma echipei. Dacă parchează cu grijă maşina patronului şi o lustruieşte atent, Ionuţ Luţu poate schimba scaunul şoferului cu banca antrenorului. La fel, Cruduţa, care sigur a deprins câteva taine ale fotbalului în ultimul timp. Dacă Fuego îl prinde vreodată pe Lider la ieşirea din biserică şi-i  spune câteva vorbe adânci despre neam şi pietate, a doua zi va semna contractul în văpaia aurită de la Palat.

Se întâmplă la Dinamo, la CFR Cluj, în multe locuri, dar parcă nicăieri ca la Steaua. Schimbarea tehnicianului nu aduce atât un şoc la echipă, cât contribuie la fixarea falsei idei că la vârful piramidei există soluţii şi pricepere. Ca urmare, fiecare nou instalat vine deja pregătit să plece, ştiind că mirul ungerii rămâne pe piele cam cât aftershave-ul. La conferinţa de presă, respectivul vorbeşte despre obiective şi sisteme de joc, dar în mintea lui îşi zice: “Prind meciul cu Pandurii, cu Ceahlăul poate scot un egal, iar dacă iese treaba, am paltonul asigurat”.

Domnul Stoichiţă va prinde însă multe rânduri de confecţii pe banca Stelei. O geacă uşoară, de fâş, în această primăvară, un tricou cu bermude în cele două zile din 2013, când va pregăti echipa în Cipru, şi o vestă îmblănită, la Revelionul 2014-2015, când va fi luat de la sarmale pentru a asigura continuitatea. După cum am scris, în glumă, în cartea “Câteva sfârşituri de lume”, apărută anul trecut la Humanitas, domnul Stoichiţă e membru al celei mai vaste masonerii: cea a oamenilor întotdeauna disponibili. Din organizaţia “Cumnaţii lui Dumnezeu” au făcut parte de-a lungul vremii numeroase personalităţi de fundal, printre care Şeherezada şi Ringo Starr, inşi care trăiesc în umbra altcuiva, încercând să ajute timpul să treacă mai repede. Acel gest pe care domnul Stoichiţă îl face deseori, ducerea degetului arătător la gură, nu se adresează galeriei – şi, cu atât mai puţin, Doamne fereşte!, şefilor -, ci e semnul secret de recunoaştere al celor care au renunţat să spere. “Noi ducem tava în tăcere, îl slăvim pe Cronos şi vorbim numai ce trebuie, când avem voie”.

Ce Lippi? Cum pare un om calm şi calculat – ceea ce reprezintă o garanţie medicală pentru o viaţă liniştită şi îndelungată -, pariez că domnul Stoichiţă îl va depăşi şi pe Sir Alex Ferguson la capitolul longevitate în cadrul unui club. Din 317 mandate.