Fotbalul, un elefant împăiat

Făcuseră prin 1988, în rondul de la Bucur Obor, o machetă la scara 1:1 a unei statui, să i-o arate lui Ceaușescu. În liniștea serii, monumentul părea a fi de granit, o operă care va înfrunta veacurile. Dacă se stârnea însă un pic vântul, se ducea naibii toată măreția: colțurile desprinse ale pânzei fluturau și stâlpii scârțâiau, iar dimineața, când ieșea soarele de după blocuri, se vedea scheletul de fier prin cârpa transparentă, ca un uriaș abajur cu contururi de stîncă. După ce a căzut Ceaușescu, au dat-o jos și au instalat în loc – ce? – o fântână arteziană, care inunda însă periodic pasajul, așa că au pus până la urmă flori în loc, care și ele dispăreau peste noapte, căci și florăresele trebuie să trăiască.

Cam așa e și cu fotbalul românesc. În fiecare an, s-a înălțat câte o marionetă ce părea eternă. Ridicată de sforile unor sume obscure, lua un titlu și dănțuia un pic prin cupele europene. Performanțele românești în fotbalul ultimilor ani? Reorduri ilare atestând nu valoarea, ci tocmai neputința. Funcționa un singur criteriu: ce echipă a înscris mai multe goluri într-o grupă a Champions League, fără ca totuși să meargă mai departe. Chestiunea semăna cu un concurs de câte minute își poate ține cineva respirația sub apă, căutând o comoară printre scafandri dotați cu tuburi de oxigen, până să se sufoce cu demnitate. Învingătorul era apoi scos cu cangele din bazin, vânăt și cu ochii bulbucați, apoi prezentat drept campion al rezistenței.

Nu-i nimeni din străinătate interesat să preia vreo echipă românească, oricum s-ar numi ea, nici fonduri italiene de investiții, nici emiri putred de bogați, nici ruși fantomatici. Fotbalul românesc există, ce ironie tristă!, doar pentru cei ce-au fost deposedați de el. După cum fotbaliștii români nu sunt doriți în Europa decât, cel mult, pentru a fi mulți în fotografiile de prezentare ale echipelor. Clădite ori reînsuflețite pentru vânturarea banilor, multe cluburi de fotbal se pregătesc să moară. Seamănă cu elefantul împușcat de Ioan Niculae, dar până și acesta e mai viu ca ele: măcar el va mai dura un timp.

Uriașul morman cu fildeși va sta undeva într-o sală vastă, alături de alte trofee, pentru a-i aminti zilnic proprietarului de fiorul momentului în care a trimis glonțul în trupul vast, de măreția pachidermului pe care o crede transmisibilă și propriei persoane, când, de fapt, foșnetul vegetal dinăuntru ar trebui să-i spună adevăratul mesaj. Îl va expune, când și când, astfel încât și oamenii să se bucure la vederea trofeului, fără să înțeleagă, așa cum a fost și cu fotbalul, că ei sunt acel elefant, fiecare om cu paiul lui invizibil sau cu s-o mai folosi astăzi pentru a se da viață morții, contând toți doar ca public plătitor și fiecare deloc.