În timp ce Iugoslavia se fărâmiţează în continuare, ca un biscuit căzut pe podeaua unei cantine aglomerate, în noi toţi există un sârb şi un albanez care se luptă. Spre deosebire însă de războiul adevărat, purtat pe criterii etnice în Kosovo, conflictul nostru interior nu durează mult. Alegem rapid o tabără şi neglijăm total argumentele celeilalte, mod de gândire perfect normal într-o ţară în care, dacă nu eşti cu Băsescu, trebuie să fii cu Tăriceanu şi invers.
Românii care sprijină necondiţionat cauza sârbă uită că au conaţionali peste graniţa de sud-vest care sunt denumiţi „vlahi” şi nu au dreptul la educaţie în limba maternă. Sau că România însăşi a apărut pe hartă pentru că, la un moment dat, cei 90 la sută care vorbeau aceeaşi limbă au primit dreptul de a deveni un stat.
Ceilalţi uită că nimeni, niciodată, nu a putut (sau nu a vrut) să explice până unde merg aceste generoase principii ale autodeterminării şi independenţei. Kosovo era, din 1999, sub autoritatea ONU. După eşecul negocierilor privind statutul zonei purtate între guvernul sârb şi cel provizoriu kosovar, acesta din urmă a declarat unilateral independenţa provinciei. Ca girant, ONU trebuia să procedeze asemenea judecătorului care nu le permite juraţilor să părăsească sala deliberării până când n-au căzut toţi de acord.
În câteva ore însă, cele mai importante ţări din UE au recunoscut oficial noul stat. La fel de promptă ar fi reacţia Germaniei dacă importanta minoritate turcă din această ţară ar cere aceleaşi drepturi ca albanezii din Kosovo? Sau a Franţei, în cazul maghrebienilor? Cum se face că Marea Britanie a recunoscut rapid noul stat, dar a refuzat mereu categoric, în ciuda miilor de victime, independenţa Irlandei de Nord?
Unii vor spune că sunt diferenţe de nuanţă între cazuri. Aşa este. Întotdeauna sunt. În antichitate, filosofii şcolii megarice cautau să demonstreze prin argumente paradoxale imposibilitatea gândirii însăşi. Cum să răspunzi la întrebarea „Câte boabe de grâu pot forma o grămadă?”. Astăzi, gândirea a devenit imposibilă nu din pricina argumentelor paradoxale, ci tocmai pentru că problemele conţin nuanţe interpretate mereu în acelaşi sens. La întrebarea „Câţi indivizi de acelaşi fel pot forma o naţiune cu drept de autodeterminare?”, răspunsul este: „Câţi considerăm noi”.
Dar o problemă nu se rezolvă aşa, adaptând ipoteza pentru a putea demonstra concluzia, decât dacă vrei să mai apară şi alte probleme. În locul unei minorităţi albaneze pe un teritoriu sârbesc avem acum o minoritate sârbă pe un teritoriu albanez. Vor avea noii minoritari dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat suveran recognoscibil pe loc de marile puteri? Puţin probabil.
Cert e că, pentru a câta oară?, cutia Pandorei e redeschisă în Balcani. Ies din nou la iveală lăcomia, vanitatea, calomnia, minciuna, invidia şi violenţa, în timp ce speranţa dârdâie de frică înăuntru. Ce contează? Important e să faci, asemenea zeilor din Olimp, astfel încât cutia să fie deschisă cât mai departe de casa ta.