Intrarea în parcarea etajată a magazinului Unirea este atât de ascunsă, încât doar norocoşii şi membrii Frăţiei Secrete Rutiere o nimeresc.
NIVELUL 1: poarta de intrare
Acum ceva timp, prin spatele magazinului era o bretea, care însă acum e închisă circulaţiei maşinilor. Nu e ciudat? Într-un Bucureşti în care trotuarele sunt decupate pentru a face loc automobilelor, unul dintre puţinele locuri care trebuia păstrat pentru traficul rutier a fost transformat în pasaj pietonal, pentru că la câţiva metri de „Unirea” a înflorit un alt supermarket.
Dacă te apropii prin învăluire, adică ocoleşti un mic cartier şi încalci vrând-nevrând vreo trei reguli de circulaţie, apoi te strecori printr-un labirint de străduţe unde e musai să rabatezi oglinda retrovizoare laterală ca să treci, ajungi la intrarea meschină şi chinuită a parcării. Sfat: când urcaţi panta agresivă, cu roţile aproape bracate, nu luaţi piciorul de pe acceleraţie! Îi puteţi transforma următorului client ziua de cumpărături într-o săptămână de pelerinaj pe la service-uri auto.
NIVELUL 2: parcarea
O parcare de acest gen este un spaţiu suprarealist. Te simţi ca într-un abator plin cu carcase de tablă, aranjate în ordine, perfect izolat, deşi te afli în inima furnicarului care este centrul Capitalei. Cât timp rămâi în maşină, totul e OK. Eşti dirijat prin săgeţi şi indicatoare luminoase, pentru că adevăratul client e automobilul, de vreme ce staţionarea lui se plăteşte. Cum te dai jos din maşină, aluneci dezorientat de-a lungul zidurilor şi deja nu mai cauţi o cale de intrare în magazin, ci o cale de ieşire din parcare. Într-un târziu, descoperi o uşă discretă de ascensor.
NIVELUL3: ascensorul
În interior, liftul are două uşi, diametral opuse, şi şase butoane numerotate. Dacă intuiţia nu-l ajută pe explorator, el nu va trece mai departe. De exemplu, în cazul în care vrei să pătrunzi în magazin la acelaşi etaj cu cel din care ai părăsit parcarea, trebuie ca mai întâi să urci sau să cobori, apoi să te întorci la respectivul nivel, iar uşa a doua ţi se va deschide.
Citeşte articolul integral!
NIVELUL 4: coridoarele
Dacă aţi jucat jocuri pe calculator gen „Wolfenstein” sau „Doom”, vă este familiar decorul următor. Sunt coridoare înguste şi lungi, luminate sau nu, care unesc săli cu diferite destinaţii, în general baruri, săli de jocuri mecanice şi săli de biliard. Când există săgeţi, ele îţi indică doar următorul popas, deşi ar fi mai potrivit un marcaj turistic, ca pe munte. În dorinţa de a-l ajuta pe explorator să nu se învârtă în cerc, majoritatea uşilor sunt încuiate şi au foi lipite pe ele: „Accesul se face prin magazinul X”. Nu se precizează unde e magazinul X, ceea ce e bine: curiozitatea şi plăcerea descoperirii îţi rămân intacte. Când găseşti o uşă care se deschide, te aştepţi la orice: să te trezeşti în miezul intersecţiei de la Universitate, cu maşinile vâjâind pe lângă tine, sau în restaurantul din „Casablanca”, sub privirile plictisite ale lui Humphrey Bogart.
Presupun că magazinul „Unirea” a fost proiectat iniţial ca o „Casă a groazei” pentru adulţi. Mi-l imaginez pe arhitect hohotind sadic, în timp ce cotul îi aluneca necontrolat pe calc, trasând un labirint de coridoare, probabil ca răzbunare pentru că nu a primit proiectul Casei Poporului.
NIVELUL BONUS: Unirea, corpul vechi
Nu ştiu cum va fi călătoria dumneavoastră iniţiatică, însă eu am nimerit la un moment dat în magazinul clasic, unde noile paradisuri ale electrocasnicelor se învecinează cu acvariile în care se vând acele confecţii chinezeşti ce rezistă la o înmuiere. Poate că dacă aş fi rotit capul unui manechin de plastic, o uşă secretă s-ar fi deschis, dar nu mi-am asumat riscul. Am ajuns într-un alt lift, în care cele şase butoane aveau lângă ele bileţele scrise de mână, cu destinaţiile de la fiecare etaj. Cum aveam treabă la etajul 4, am ales sala de gimnastică, aşa cum era scris lângă butonul cu pricina.
NIVELUL 5: sala de gimnastică
Acolo, imediat cum am părăsit liftul, la nici un metru în lateral, trei fete pedalau de zor la nişte biciclete, din fericire fixe, iar doi băieţi îşi scoseseră la plimbare trupurile musculoase, prinse în lesa lanţului de aur de un centimetru grosime.
Aceasta este, de fapt, legea magazinului Unirea: metrul pătrat ultracentral e atât de scump, încât se pun aparate de gimnastică şi pe hol, iar probabil că în curând şi în lift va fi montată o bară de tracţiuni. Chiar şi interminabilele coridoare vor fi la un moment dat închiriate unui investitor care-şi va face pistă de bowling, iar vizitatorul va trebui să sară peste bilele în mişcare.
O recepţioneră amabilă m-a îndrumat către zona restaurantelor, unde doream să ajung. Existau trei variante diferite de a accede într-o zonă aflată în aceeaşi clădire. Una presupunea întoarcerea în lift şi refacerea în sens invers a traseului, a doua ieşirea din clădire şi ocolirea prin stradă, a treia, pe care am ales-o, continuarea labirintului.
NIVELUL 6: zona restaurantelor
Când am deschis o uşă, s-a declanşat o sonerie isterică, dar nu nimerisem în vestiarul unde se dezechipează biciclistele, ci într-un vestibul care făcea legătura cu un hol care dădea într-un coridor, după care, trecând pe lângă nişte lifturi (altele? aceleaşi?), coborai câteva trepte şi, într-un târziu, minune! Am găsit bucăţica de brânză: sala imensă pe laturile căreia restaurantele fast food îşi vindeau produsele la tejghea, iar în mijloc o mare de consumatori ronţăia satisfăcută la mese.
NIVELUL 7: scările
Întoarcerea a fost mai grea, întrucât, ca în „Călăuza” lui Tarkovski, puţini mai reuşesc să iasă din „Zonă”. Îmi amintesc, de parcă a fost ieri (de fapt, chiar a fost ieri), că am ales varianta scărilor. Este posibil ca etajul de magazin să nu fie totuna cu etajul de parking, pentru că am părăsit ultimul bar de pe traseu la cel de-al patrulea nivel, iar un indicator plasat în casa scărilor mă îndruma să cobor pentru a ajunge la etajul 4. Apoi becul de la etajul 2, unicul care funcţiona, beneficiind de tehnologia modernă a senzorului de prezenţă, s-a stins, nu înainte să observ că treptele erau aşa cum le lăsase constructorul, cu câteva mustăţi de armătură mijind pe sub dalele de beton. În minutele de bâjbâială prin beznă, cred că am auzit un zăngănit de armură şi câteva cuvinte în latină, dar nu pun mâna în foc.
Oricum, nu uitaţi proviziile, trusa de supravieţuire, biciul, lanterna şi alpenstock-ul! Dacă mori acolo, te vor descoperi marţienii, deoarece bănuiesc că magazinul funcţionează şi ca portal de intrare al extratereştrilor.
NIVELUL 8: ieşirea
Cred că şerpaş în „Unirea” este o meserie de viitor. Să întâmpini lumea în parcare cu oferte. „Pentru 5 lei, vă scot pe cel mai scurt drum la Steilmann”. „Cu numai 2 lei, cumpăraţi o hartă piraterească având marcate toate fast food-urile”. „Dacă doriţi geci ieftine de piele, de la ieşirea din lift faceţi 33 de paşi spre nord-est şi săpaţi sub standul cu pantofi cu ciucuraş”.
Am petrecut apoi 40 de minute în maşină pe versantul spiralat al coborârii, cu frâna de mână trasă până la refuz, altfel maşina mea s-ar fi împrietenit brusc cu cea din faţă. La ieşire am descoperit că blocajul fusese cauzat de faptul că tehnologia modernă a instalaţiei cu jeton, cartelă şi barieră automată fusese defectată de forţa oarbă a unei ploicele şi, normal, era un singur om care gestiona acest haos, pendulând între ghişeu şi barieră. Firesc, toată lumea a achitat şi timpul petrecut în aşteptare.
Tariful de parcare este de 1,5 lei pe jumătate de oră, dar credeţi-mă, merită! Ce Indiana Jones, ce „Călătorie spre centrul Pământului”, ce „Codul lui Da Vinci”! Japonezii ar plăti greutatea lor în aur pentru o asemenea aventură.