Nu de titluri ca “Şoc”, “Revoltător”, “Comportament de mahala. Cum comentezi?” avem astăzi nevoie, ci de un gest care să sfărâme acest pact mutual dintre jurnalişti şi oamenii aflaţi mereu la graniţa legii, niciodată recunoscut, însă mereu vizibil: “Îţi faci imagine, îmi faci audienţă”.
Şi nu o altă complicitate ne trebuie acum, cea a ziariştilor care îşi înalţă singuri ode, exagerând dificultăţile meseriei, căci ce riscuri ne mai pândesc acum pe 99 la sută dintre noi, prieteni, în afară de a ne cădea Windows-ul ori de a se defecta prompterul în timpul ştirilor? Ei bine, atunci cînd încercăm totuşi să ne facem meseria cum trebuie, câte un individ îşi scoate lavaliera şi ne-o aruncă în cap, scuipând şi înjurând.
Însă, dragi colegi de breaslă, nu putem fi victime decât în măsura în care realizăm şi recunoaştem că suntem şi vinovaţi. Asemenea lui Faust, plătim acum pentru un târg mai vechi din care am crezut că vom scăpa neatinşi. În această ascensiune prin care pigmeii s-au căţărat atât de sus încât par uriaşi, scara le-am ţinut-o noi, iar acum, de câte ori părăsim zona conivenţei şi reintrăm în cea a jurnalismului, descoperim că teritoriul a fost deja anexat (…).
Pentru că asta fac aceşti oameni, traversează graniţe la adăpostul întunericului din noi, fie că e vorba de legi ori de sfere de influenţă. Câţi însă dintre aceşti indivizi – că sunt investitori, patroni, membri în consiliile de administraţie sau agenţi de jucători – au avut vreodată altă legătură cu sportul decât prin faptul că l-au parazitat? Au ştiut ce înseamnă un crampon înfipt în gambă, au slăbit 6 kile în noaptea dinaintea unui meci de box, le-a sărit vreodată ficatul printre coaste după o cursă de 10.000 de metri? Nu. Cei mai mulţi au intermediat, au cumpărat, au speculat şi au câştigat, apoi ce au reuşit în lumea fotbalului au obţinut şi în media.
Credea vreunul acum 10-15 ani, de la Costi Mocanu la Tolontan, de la Ivanovici la Cartianu şi de la Mironică la Ştucan, că din toată bogăţia acestei inepuizabile mine de giuvaiere care e sportul vom alege prizonieratul unei singure discipline, a unei singure forme de emisiune, a unui singur gen de invitat? Dacă am uitat o lecţie a acestui domeniu care ne-a strâns cândva pe toţi laolaltă – pe vremea când Sârbu, Vântu sau Voiculescu nici nu se gândeau la ziare ori la televiziuni de sport -, este exact cea mai importantă: că drumul spre adevărata performanţă e greu, plin de accidente şi de frustrări, dar că trebuie parcurs mereu cu capul sus. Că niciodată nu te măsori cu celălalt, ci întotdeauna cu tine, cu slăbiciunile şi laşităţile personale, cu tentaţia deseori prea greu de înfruntat de a alege calea cea uşoară şi abandonul.
Aşa e sportul, aşa ar trebui să fie şi presa sportivă. Îi judecăm aspru pe atleţii care se dopează, însă oare noi nu facem acelaşi lucru, “dopându-ne” emisiunile şi articolele cu oameni fără nicio legătură cu acest domeniu, doar pentru a atinge o îndoielnică performanţă? O femeie de 39 de ani câştigă maratonul olimpic, o alta îşi rupe spinarea pe salteaua de judo pentru o medalie de aur, un singuratic traversează pe jos deşertul, iar noi ce facem? Cel mult îi aşteptăm la aeroport şi-i întrebăm cum a fost, apoi astupăm aceste fire de aur cu gunoi mediatic. Aţi observat cât de timid şi stingher e un campion adevărat când se nimereşte în faţa unei camere de filmat şi cât de în largul lor se simt într-un studio TV aceşti uzurpatori, de parcă televizorul le-a devenit o a doua casă? Şi nu cumva în spatele acelui zâmbet indulgent-slugarnic cu care le însoţim glumele de grotă e şi un început de Sindrom Stockholm?, căci până a deveni mârlani în ultimul grad ne sînt cumva simpatici, cu poveştile lor de gangsteri gonflabili. Doar atât a rămas din ceea ce ne doream demult, ca viitori jurnalişti de sport, să fim ţinta scuipăturilor unor molohi creaţi din brânză, comisioane şi bilete de cinema?
Acum, mai mult decât atunci, mai mult decât oricând, trebuie să alegem sportul, nu tumorile lui. Iar cînd patronii ne vor flutura în faţă cifrele de audienţă sau de tiraj, să ne asumăm decizia ca nişte bărbaţi. Să părăsim, dacă trebuie, scaunele comode care ne ţin prea mult în birouri sau în faţa camerelor de luat vederi şi care pe mulţi i-au transformat din jurnalişti excepţionali în convenabili parteneri de monolog. Cu orice risc, cât încă se mai poate, trebuie să alegem sportul!
Nu ar fi un gest de solidaritate de breaslă, ci o restituire. Trebuie să încercăm să redăm sportul oamenilor care îl iubesc şi îl respectă, care văd în el un duh de împlinire şi nu un mod de parvenire. Numai că astăzi, spre deosebire de vremea în care visam, nu va mai fi suficient să închidem ochii pentru ca demonii să dispară. Trebuie să le închidem telefoanele şi uşile în nas, trebuie ca niciodată o lavalieră să nu mai stea la îndemâna unor astfel de indivizi, să nu se mai poată strecura în studiouri nici prin instalaţiile de climatizare.
Şi ştiţi de ce? Pentru că ei, de fapt, cu toţi banii lor, nu înseamnă nimic. Şi pentru că putem.