Înaintea primului război mondial, un fost ofiţer al Marinei franceze, Georges Hebért, călătorea prin Africa. Acolo a întâlnit triburi ai căror indivizi, trăind în natură, aveau calităţi fizice deosebite şi dezvoltaseră o capacitate incredibilă de adaptare. În urma erupţiei unui vulcan în Martinica, Hebért a coordonat salvarea a 700 de persoane, ceea ce i-a întărit convingerea că însuşirile atletice trebuie combinate cu altruismul şi curajul. Întors acasă, a pus bazele unui sistem de educaţie fizică, denumit “metoda naturală”.
La mijlocul anilor 1990, în suburbia pariziană Lisses, David Belle a folosit “metoda naturală” pentru a mări eficienţa brigăzii de pompieri a tatălui său, apoi a dus totul mai departe, şi mai departe. Aşa a apărut Parkour, arta deplasării eficiente, cu viteză maximă, în care se folosesc toate abilităţile trupului uman. Dacă aţi văzut filmele “Yamakasi” sau “Banlieue 13″, ştiţi deja la ce mă refer – David Belle joacă în cel de-al doilea rolul principal (Leito) -, dar scene de parkour apar şi în “Casino Royale”, “Breaking and entering”, “Live free or die hard” sau “Babylon A.D.”.
Deşi este un sport, parkour nu dispune de un regulament, nu are o ierarhie formală şi nu se poate “juca” în echipă. Organizarea unei competiţii este şi ea imposibilă. Se poate practica oriunde şi oricum, însă, cu adevărat, nu se practică aproape niciodată, întrucât îi lipseşte cauza iniţială. “Fantezia mea principală e să merg noaptea târziu pe străzile din New York, o bandă de răufăcători să mă atace, iar eu să scap de ei folosind parkour. Cum însă nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, aş zice că, într-un fel, niciodată nu am practicat acest sport”, spune americanul Ryan Ford, citat în articolul “No obstacles”, apărut în New Yorker sub semnătura lui Alec Wilkinson. “Dacă exersez o săritură şi mă întorc să o iau de la capăt, asta nu mai e parkour, pentru că nu deschid un drum, ci închid un cerc”. De unde se vede că “les traceurs” practică nu doar un sport minunat care nu există, ci au creat şi un sistem filosofic pentru a-l descrie.
Din punct de vedere fizic, ţinînd cont doar de aparenţe, e sportul pe care trebuie să-l fi practicat Omul Păianjen şi Superman la juniorat, cînd încă nu învăţaseră prea bine să zboare. În muzică, jazz-ul ar fi corespondentul perfect. Asemenea multor arte marţiale, parkour transformă şocurile în alunecare, fluidizînd mişcările printr-o formă inteligentă de disipare a energiei. Aşa cum acestea te pregătesc pentru o luptă care, în mod ideal, nu trebuie să aibă loc, prin parkour te antrenezi gradual în vederea unui zbor imposibil. Şcoala căderii e dilatată la maximum şi transformată în spirală, devenind subiect permanent de doctorat, însă chiar şi inventatorul sportului continuă să exploreze noi teritorii, fiind mereu la început.
Un “traceur” poate cădea de la înălţimi ameţitoare, transformând piedicile în înaintare, e capabil să se strecoare pe scări strâmte de incendiu, să sară pe acoperişuri ori să escaladeze ziduri ca o pisică, … totuşi enumerarea rămâne veşnic incompletă. Nu există centuri, dani, norme sau ranguri, după cum nici noţiunea de imposibil nu face parte din parkour. Confruntarea nu e cu un altul, aş zice că nu e nici măcar cu propria persoană ori cu obstacolele întâlnite, e cu Totul.
Rezumând, parkour e arta de a te mişca. Poate că şi dumneavoastră, citind acest articol – ce e posibil să nici nu existe -, aţi făcut deja primul pas în parkour.
Atenţie! Acest sport se învaţă gradual, numai sub o îndrumare atentă. Nu încerca aşa ceva de unul singur!