Într-o conferinţă de presă organizată după regulile show-ului, în care numele “liderului PD-L” care va face anunţuri importante a fost ţinut până în ultima clipă secret, domnişoara Băsescu şi-a anunţat demisia din partid.
E, în acest caz, candidatura independentă o dovadă de curaj? Mai degrabă semnul că d-ra Băsescu urmează modelul comportamental al tatălui, care fuge în piaţa publică de câte ori e la ananghie, pentru se prezenta ca “singur împotriva tuturor”. Faptul că “EBA” crede că “toată lumea din oraş“ recunoaşte acest grup de litere arată modul de gândire al principesei de metropolă, pentru care comunitatea înseamnă doar cercul strâmt al celorlalte beizadele şi revistele de analiză politică Ciao!, Click şi Cancan. “EBA” ne păcăleşte însă cu bună ştiinţă: numărul de înmatriculare de-abia acum a devenit cunoscut, condiţie necesară pentru a fi votată de iubitorii formelor fără fond.
Cu un pic de ajutor patern, numărul de înmatriculare politic a înţeles că adevărata miză nu se află la Bruxelles, ci în România şi că adevărata tribună parlamentară e televiziunea. Se desluşeşte aici acelaşi traseu cunoscut: autovictimizarea, stârnirea interesului public şi desprinderea imaginii de cea a grupului. Domnişoara Băsescu nu are de ce să-şi împartă astăzi cota de popularitate cu un partid, când şi-o poate înzeci printr-o demisie de faţadă, mai ales când respectivul partid se va mobiliza exemplar în scopul strângerii de semnături pentru demisionară.
Nu faptul că Elena Băsescu va intra în competiţie din postura de independent e important, ci că va folosi în continuare resursele unei grupări politice în acest scop. Spun “în continuare”, pentru că a beneficiat şi până acum de toate ingredientele necesare formării unui om politic în România: descendenţă, un partid-arac pe care să se dezvolte şi aura creată de podiumul de modă autohton. Creşterea exportului de fotomodele este una dintre puţinele soluţii propuse de clasa politică pentru echilibrarea decalajului de cont curent al ţării: e foarte posibil ca ochelarii sexagenarilor nordici de la Bruxelles să se aburească atunci când în sală vor intra europarlamentarele din România.
În această ascensiune nu ar trebui să întrezărim o şansă dată generaţiei tinere de politicieni. Dimpotrivă, este o şansă luată acesteia şi direcţionată abil către membrii unei caste. Că tot spunem că avem nevoie de o nouă generaţie de conducători, de ce-am mai zăbovi sute de ani cu crearea unei Ivy League din care să iasă lideri politici, când avem prezentările de lenjerie intimă ale lui Botezatu, cafenelele din Dorobanţi şi Academia Bamboo? Toţi sunt pregătiţi ca, atunci când asupra părinţilor se va face simţit declinul vârstei, să-şi suflece mânecile pentru a prelua această uriaşă afacere de familie care e România.
Aici nu devii conducător, ci te naşti, dacă mituieşti barza să te livreze în Primăverii. Ca în basmele româneşti, fata cea mică a împăratului este făcută pentru tron, aşa cum Ion Ion Ţiriac ar fi un bun ministru al Sănătăţii, iar Raluca Sandu un excelent preşedinte al FRF.
Domnişoara Băsescu exersează de mult arta leadership-ului, fie că este vorba de a intra, cu bodyguarzii alături, în faţa cozii de la teleschi sau de a bloca parcarea unui club întrucât locul favorit era ocupat. Aşa se creează şi se verifică forţa unui lider popular: prin modul în care îşi impune prezenţa şi autoritatea în faţa oamenilor de rând.
Ce-ar mai putea face Elena Băsescu pentru ţară? Puţine lucruri. De pildă, să dea naştere unui urmaş politic: alegerile prezidenţiale din 2044 bat la uşă.