caut un Torquemada printre cei pe care tu îi denumeşti „inchizitorii netului” şi nu-l găsesc. Unde este? Desigur, e posibil ca frazele sale să nu fi trecut de reţeaua care fereşte ziaristul de comentarii atât de încinse, încât smulg şi carnea de pe el, dar care, din păcate, nu poate opri apariţia în ediţia electronică a feselor sau a nobilelor înjurături de mamă. La aceste articole polemice, văd, în schimb, oameni argumentând clar şi concis, de multe ori mai bine decât am face-o noi. Iar oful lor poate fi rezumat la o propoziţie care îţi este, desigur, familiară: „Nouă ne pasă de sport”.
Bine, poate că lor nu le pasă chiar atât de mult încât să devină „prea mult”, dând astfel naştere unei exagerări ce ştirbeşte sensul originar al ideii „We care about …”. Desigur, printre păcatele acestor cruzi „inchizitori” se poate număra şi ipocrizia. Totuşi, cum îţi explici că aceşti oameni apar într-un număr deloc neglijabil când este vorba despre uzurparea sportului pentru a-şi spune părerea? Ce-i aduce pe ei în starea de a comenta cu înverşunare, chiar şi cu riscul de a fi jigniţi, dar nu-i poate face să cumpere ziarul?
Eu socot, fără a mă pricepe la presă nici unu la sută cât tine, că e vorba de dezamăgire (…). Nu că respectivii ar vrea să citească acolo savantlâcuri sau prolegomene la Legea ofsaidului, dar cred că ar fi mai interesaţi de fapte mici din sport decât de vorbe mari despre sport. Căci tu enumeri succesele răsunătoare ale presei de specialitate, dar uiţi să pomeneşti şi de marele ei insucces, de a-i îndepărta pe aceşti cititori – care, culmea!, sunt fideli prin opţiune şi nu într-un mod pavlovian -, după cum neglijezi să spui că proporţia dintre articolele despre sport şi cele care nu au decât o legătură vagă şi bolnavă cu sportul e mică. Dai ca exemplu reportaje, anchete şi campanii lăudabile – iar ele există, fără îndoială -, dar cum poţi să urmăreşti pe gsp.ro un copil vorbind despre necesitatea de a purta cască la schi de sub fesa învineţită a Gureşoaiei? Cum să-l citească oamenii pe Radu Cosaşu dintre iepuraşi Playboy, mitocănii de fraţi şi veri, trimiteri spre filmuleţe cu sex explicit şi, în fond, ce ar mai rămâne din acest act? Exact ce rămâne din sport şi din sportivi, după cum reiese din anchetele Gazetei care demască guverne corupte şi miniştri hoţi, adică mici mărgăritare înconjurate de bălegarul nepăsării, gata să dispară. (Apropos, oare, în loc de a-l cita pe domnul Cosaşu pe lângă subiect, n-ar fi mai folositor să-l întrebi ce crede exact despre subiect? Sunt convins că opinia Domniei Sale ne-ar ajuta în descâlcirea acestui ghem).
Şi câţi să fie oare aceşti oameni care vin să te tortureze periodic cu pretenţiile lor exagerate? Unu la sută, zece la sută, douăzeci? Paradoxal, taman răspunsul la această chestiune extrem de importantă nu-l ştim. Există studii de piaţă, analize, focus-grup-uri făcute într-un mod profesionist sau estimăm sub umbrela axiomei „Aşa vrea publicul”? Mă gândesc că, printre atâtea superreportaje, editoriale-eveniment, galerii foto incendiare, ştiri exclusive şi senzaţionale, şi-o fi făcut loc şi un biet studiu asupra domeniilor de interes ale celor care ar cumpăra un ziar de sport. Există?
Trebuie să îţi dau însă dreptate într-un punct foarte important. Da, Gazeta sporturilor rămâne un spaţiu al opiniei liber exprimate şi e minunat acest lucru. Să crezi însă că asta ajunge e o iluzie periculoasă, căci degeaba ai avea confruntare de idei pe fronton dacă nu se petrec fapte înăuntru. Asta ar semăna cu un clopot lipsit de limbă.
Scrii că este facil „să culegi aplauzele apelând la conformismul de gândire al maselor”. Poate că aşa este şi ar fi trebuit să aleg calea cea grea, umplând site-ul cu fufe şi patroni de fotbal, pentru că „aşa cere publicul”. Soluţia nu este totuşi, aşa cum scrii, să te resemnezi cu postura neînţelesului plin de bune intenţii, căci cei care vor şi au cu ce să înţeleagă deja au înţeles, nu e nevoie aşadar de by-pass-uri literare prin Nietzsche sau Dorin Tudoran pentru a recunoaşte că se duce totul de râpă, sportivi, terenuri, baze, public şi presă de specialitate, în miezul atâtor cuvinte iscusite, dacă nu facem ceva.
Ce e de făcut? Desigur, nu va fi suficient ca timp de două săptămâni să fie „curăţată vitrina” pentru a constata apoi amar-triumfător că „articolele de sport nu se citesc”. Da, vor fi puţini la început, pentru că e la fel de greu să le redai încrederea celor dezamăgiţi pe cât e de uşor să-i mulţumeşti pe cei deja imbecalizaţi. Iar dacă mai mult nu se poate, măcar de ar fi separate clar zonele sportive de cele erogene, pentru că, după umila mea părere, nu tabloidizarea e principala problemă, cât confuzia periculoasă între sport şi „fără nicio legătură cu sportul” pe care o induce. Altfel, zău dacă nu vom ajunge să credem cu toţii că omniprezentul lider din Pipera e multiplu campion naţional.
Cu speranţă şi respect.