Mărirea şi decăderea lui Gustav, omul-obiect

Fragment din cartea “Câteva sfârşituri de lume” (editura Humanitas, colecţia Râsul Lumii), care va fi lansată sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, la Bookfest.

Cel de-al treilea locuitor al sălii legumelor, Gustav, nu avea un pat al lui, pentru că, la drept vorbind, nici n-ar fi fost motive: nu suferea de nimic. Sau, de-ar fi totuşi să consultăm toate tratatele medicale existente pe lume, inclusiv prefeţele şi postfeţele, adăugând aici chiar şi dedicaţiile de la început şi eratele, n-am putea pune un diagnostic mai precis decât că suferea de viaţă. Nu dădea absolut niciun semn că ar trăi, deşi o făcea. Asemenea unui borcan cu gem de prune, putea fi pus oriunde. De obicei, stătea aşezat pe scaunul de lângă uşa salonului, dar când acesta era ocupat cu un teanc din feţe de pernă ori cu trupul vreunei asistente, era depus frumuşel pe pardoseală, pliat peste tăblia unui pat, asemenea unui preş, sau chiar agăţat în perete, ca un tablou.

La viaţa lui, Gustav fusese o celebritate, deşi niciodată nu făcuse nimic. Iar când spun „nimic”, chiar la „nimic” mă refer. Gustav doar zăcea, umplând spaţiul cu el însuşi. În locul lui putea fi un ursuleţ de pluş, o arbaletă vizigotă sau o cută a cuverturii, dar de parcă aşa se nimerise, era el. Părea că asta e singura sa raţiune de a exista, să pună în locul aerului pe care-l substituia ceva aflat într-o altă stare de agregare, mai densă.

Când s-a născut, în urmă cu aproximativ 30 de ani, medicii au crezut că venise pe lume mort. Nu doar că lipsea acel urlet cu care noii veniţi îşi însoţesc intrarea în scenă, dar şi după obişnuitele manevre de batere pe spate rămăsese placid ca un ciorap găurit. Până la urmă, urletul a fost dăruit Universului, însă de către asistenta care, la vreo două ore după ce constatase lipsa pulsului, a observat cum bebeluşul fâlfâie din pleoape scurt, ca un liliac.

Gustav avea câteva însuşiri interesante, care l-au transformat rapid într-un caz unic în lumea medicală. Ca formă, număr de membre şi de nasuri, consistenţă, textură şi elasticitate a pielii, prezenţa genunchilor şi a coatelor exact la mijlocul membrelor corespunzătoare, ai fi jurat că e om. Ca fel de-a fi se apropia însă mai mult de tagma obiectelor. Era dovada vie a primei legi enunţate de Newton în domeniul mecanicii: „Un corp aflat în repaus sau în mişcare uniformă păstreaza această stare atâta timp cât asupra lui nu acţionează forţe externe”. Exact aşa era Gustav, cu menţiunea că el, cu de la sine putere, nu s-a mişcat niciodată, nici uniform, nici neuniform. Dacă l-ai fi aşezat pe un pervaz de fereastră la etajul 37, ar fi rămas acolo, cu privirea opacă lipită de aer, până când cineva l-ar fi luat de acolo sau l-ar fi împins, ceea ce i-ar fi fost perfect egal.

Nu avea puls, simţuri, conştiinţă, nedumeriri, sentimente, reflexe, necesităţi fiziologice, preferinţe sexuale. Nu respira, nu transpira, nu bea, nu mânca. Nu se gâdila. Nici măcar nu se scobea în nas, lucru care a făcut numeroase somităţi medicale să se scarpine încurcate în creştete. Nu putea fi încadrat nici la catatonici, nici la autişti, nici la microbişti, nici la social-democraţi, nici la vegetarieni. Pe scurt, viaţa îl lăsa totalmente rece. Prezenţa lui putea fi caracterizată doar prin faptul că era permanent absent. Totuşi, îmbătrânea. Barba, mustăţile îi creşteau. Trupul i se alungise cu trecerea anilor, trăsăturile i se modificaseră. Era însă ca şi cum toate aceste schimbări îi erau total străine, nu-l afectau şi nici nu-l priveau, iar el doar le găzduia pentru o oarecare perioadă de timp.

Din punct de vedere social, avea o singură utilitate, fiind folosit la organizarea de farse pentru noii angajaţi. Astfel, dacă excludem migăloasa operaţiune de a arunca o umbră peste sol, Gustav făcea un singur lucru, unul inutil şi inexplicabil. Clipea. Şi asta nici măcar nu se întâmpla la intervale regulate. Nu. Uneori puteau trece şi câteva zile pînă să-şi coboare pleoapele, alteori flutura din ele de nu se mai oprea, ca o codană ieşită la primul bal.

Nu prezenta niciun semn vital, totuşi, conform legilor statului, era viu. În acelaşi timp, nici mort nu puteai spune că e. Medicina a încercat să rezolve problema existenţei/nonexistenţei sale prin metode moderne: un eminent chirurg a propus o operaţie prin care să i se-nfigă un ţăruş în zona unde se bănuia că Gustav ar purta o inimă. Ideea a fost aprig contestată de către un alt chirurg eminent, care a susţinut o lungă dizertaţie, însoţită de filme proiectate pe un ecran gigantic şi de experimente făcute pe viu, potrivit căreia un om care nu prezintă puls poate trăi liniştit mulţi ani. La sfârşitul conferinţei de presă, l-a desfăcut în mod demonstrativ pe Gustav direct pe tribuna înţesată de microfoane şi reportofoane, transformată ad-hoc în masă de operaţii, pentru a constata că toate organele erau intacte şi sănătoase, scăldate însă în aceeaşi nemişcare care se observase şi la exterior. Sângele nu circula prin vene şi artere, inima nu bătea, rinichii nu filtrau, plămânii nu se umflau şi nu se dezumflau ca nişte foale, pancreasul nu …, mă rog, nu făcea ceea ce trebuie să facă un pancreas, în rest totul era perfect. Gustav era sănătos tun. Se întâmpla doar că omul acesta, cu toate părţile sale componente, încremenise, asemenea celor surprinşi de erupţia Vezuviului, rămânând însă cumva viu în inima mormântului său.

Au fost apoi invitaţi să-şi spună părerea mecanicii unei cunoscute echipe de curse. Aceştia l-au urcat pe G. pe rampă, l-au tras de extremităţi, i-au verificat articulaţiile, declarându-se încântaţi de uzura redusă a componentelor şi de viscozitatea redusă a sângelui, lucru logic dacă ne gândim la faptul că, neexistând piese în mişcare, multe operaţiuni, cum ar fi răcirea, nu erau necesare, iar frecarea era ca şi inexistentă. S-a trecut apoi la desfacerea capului spre a fi cercetat mecanismul lăsării de pleoape: exista bănuiala că ar fi ceva asemănător celui folosit în industria construcţiilor de păpuşi. Surpriză însă! Îndărătul ochilor enigmatici ca două găurele de priză nu se afla nimic. Toate explicaţiile posibile – un sistem biomagnetic funcţionând pe bază de mătreaţă, un cip de fabricaţie japoneză montat în pupilă, o iluzie optică generală – au căzut pe rând. Chemaţi să depună mărturie în acest sens, specialişti în kinetoterapie, bioenergeticieni, reputaţi reparatori de lifturi şi de maşini de spălat, magicieni şi hipnotizatori – unul reuşise chiar să bage în transă Turnul Eiffel! – au examinat pacientul, neputând totuşi să depisteze cauza clipirii. Ca urmare, comitetul medical a anulat hotărârea unei comisii statale – care, cu câţiva ani înainte, îl categorisise pe Gustav drept obiect, trecându-l apoi pe lista de inventar a spitalului, alături de paturi, dulapuri, extinctoare şi instrumentar medical – şi l-a declarat om viu, cu toate drepturile ce decurg dintr-o asemenea stare.

Din acest moment, odată cu accesul la condiţia umană, pentru G. au început problemele. Mai întâi, cele de ordin birocratic. Ca să poată trăi în continuare în spital, trebuia să se încadreze într-una din următoarele categorii: 1. pacient, 2. rudă a unui bolnav, de veghe la căpătâiul acestuia, 3. membru al corpului medical permanent. Pacient nu putea fi, deoarece beneficia de-o sănătate excelentă, lucru demonstrabil prin analizele de sânge ce-i ieşeau de fiecare dată perfecte. De când mama sa îl născuse şi-l abandonase, nu mai avusese nicicând o rudă internată în spital. Astfel, nu rămânea decât o singură posibilitate legală: aceea ca Gustav să fie numit medic.

Zis şi făcut. Cu un halat de un alb imaculat aşezat pe umeri, cu stetoscopul atârnând profesional în jurul gâtului, doctorul Gustav, devenit peste noapte specialist în boli de fiere şi afecţiuni ale ficatului, reputat cardiolog şi pneumatolog de frunte, diagnostician recunoscut pe toate meridianele lumii, era purtat pe umeri, la orele 09:00 şi 17:00, prin toate rezervele şi saloanele spitalului, la vizita zilnică. Stilul lui rezervat – pentru că era unul dintre foarte puţinii care nu se repezeau să pună un diagnostic, aşteptând ca toţi să-şi spună părerea, înainte de a se cufunda într-o tăcere plină de miez – l-a făcut extrem de respectat în lumea medicală. Numeroşi doctori celebri i se confesau, mai întâi ca unui coleg, apoi ca unui terapeut specializat. Răbdarea cu care-i asculta ore întregi pe bolnavi povestindu-şi păsurile l-au transformat într-un psihanalist extrem de apreciat. A primit Premiul Freud pentru poziţia corpului în timpul şedinţei de psihanaliză, considerată perfectă în vederea stimulării pacientului în a deşerta borcanul cu amintiri. Anumite partide politice au început să-l curteze, iar prezenţa lui la tribuna unui congres al libertarienilor a stârnit, prin atitudinea discretă şi cumpătată, ovaţii prelungite şi o propunere de candidatură din partea partidului respectiv la postul de primar al oraşului.

Celebritatea lui Gustav ajunsese la apogeu. Mai trebuia să întindă mâna şi ar fi cules, una după alta, toate stelele de pe firmament, imagine pe care, fireşte, o evocăm aici doar de dragul frumuseţii. Papa, diverşi preşedinţi şi regi, participante la Miss World îl căutau pentru a se fotografia alături de el, sportivi celebri cereau să le fie tratate fracturile în spitalul în care lucra, vedete ale cinematografului solicitau internarea întru dezintoxicare şi consiliere, pentru a se putea adăpa din liniştea pe care „The G.” o genera în jurul său.

I s-a spus „Unicul Stâlp al Universului” sau „Marea Stană de Piatră”. Fără voia sa, fondase şi o religie, grupuri imense de credincioşi se strângeau zilnic dincolo de zidurile grădinilor care înconjurau spitalul, aşteptând să-i zărească fie şi pentru o singură secundă profilu-i împietrit. Îl venerau ca pe un războinic aflat mereu în expectativă, dar care ameninţa în fiecare secundă să se ridice, sfărâmând acele lanţuri grele ale nedreptăţii pe care, e drept, nimeni nu le simţea, dar despre care toţi ştiau că există. Pe măsură ce clipa aceasta întârzia, forţa ei creştea. Aşteptau momentul revoluţiei cu nerăbdarea cu care pândeau deschiderea porţilor la mall, în prima zi de reduceri masive. Dacă stăm să ne gândim, ceva sens avea şi credinţa lor, pentru că dacă despre Gustav se putea afirma cu certitudine ceva, acest lucru era: „Gustav este”. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Ce altceva poţi să-i atribui unui nemişcat din naştere decât o putere enormă de stăpânire şi o voinţă nemăsurată? Din acest punct de vedere, neputând fi descris, cunoscut sau înfăţişat, fiind imposibil să i se pună în cârcă acţiuni sau rezultate concrete ale acestora, el manifesta o stranie asemănare cu nimeni altul decât cu Dumnezeu. O schismă s-a produs apoi între discipolii care considerau că trebuie să se mişte din când în când, măcar pentru a se dezmorţi sau scutura cârceii – oameni seduşi mai degrabă de latura filosofică a religiei Marelui G., denumită „imobilism raţional” – şi radicalii, care considerau că pentru a-şi transmite mesajul întreg, nealterat şi fără compromisuri, aşa cum îi învăţase prin propriul exemplu însuşi „The G.”, era necesar să înţepenească total şi fără întârziere, înregistrându-se astfel şi unele cazuri de împietrire cronică sau chiar câteva uşoare morţi clinice.

La un moment dat, ţin minte că a fost şi subiectul unui reality-show. Producţia, intitulată cu multă imaginaţie „The Gustav Show”, a implicat cheltuieli fantastice, fiind filmată cu 27 de camere de luat vederi. E drept, Gustav nu făcea, ca de obicei, absolut nimic, doar privea inert spre nicăieri cu ochii lui ca două butoniere goale, dar audienţa a fost incredibilă, milioane de oameni dorind să vadă, din 27 de unghiuri diferite, „Marea Stană” făcând acest lucru. Apoi, povestea vieţii sale a fost ecranizată la Hollywood, cu Sylvester Stallone în rolul principal. Pentru a intra cât mai bine în pielea personajului, actorul s-a antrenat doi ani în sala de forţă, apoi, pe toată durata filmărilor, a fost ţinut într-o comă profundă, astfel încât interpretarea sa a fost considerată perfectă, fiind răsplătită cu două premii Oscar, unul pentru interpretare, celălalt pentru decor (…).