Attila Kim, arhitectul unui viitor posibil

Aș vrea să vă atrag atenția asupra unui proiect frumos, demarat de Glenfiddich, denumit „Book of Success”. Aici sunt prezentați români de care ați auzit, probabil, prea puțin sau deloc, oameni care performează în domeniile lor de activitate. Printre aceștia este și arhitectul Attila Kim, cu care am realizat un interviu.

„Dacă te muți undeva, cel mai logic e să stai în casa cea mai urâtă de pe stradă. Când vei privi pe fereastră, vei vedea clădirile frumoase. De ce să stai într-o casă frumoasă și s-o vezi mereu pe cea urâtă?”

Attila Kim știa, cumva, încă de mic că va fi arhitect. În copilărie, suferea de astm și a petrecut astfel mult timp în casă. Părinții au descoperit că singurul mod în care-l puteau ține ocupat erau jocurile Lego, de toate tipurile, din toate materialele. “Uitasem de crizele de astm”, spune,”și, văzând că mă interesează, au început să-mi explice ce e aia un arhitect”. Din clasa a cincea știa deja că va merge la Liceul de Artă, să învețe să deseneze pentru a deveni arhitect.

Dintre clădirile asupra cărora și-a lăsat amprenta și pe care, probabil, le știți, este Sala Elvira Popescu din cadrul Institutului Francez din București. “Era mereu tratată ca o clădire secundară în spatele Institutului, deși avea un rol principal din punct de vedere cultural, arăta ca o mică centrală termică. Am construit o fațadă nouă și am încercat să ajung la aceleași proporții cu clădirea Institului Francez, pentru a obține o construcție care să nu concureze cu aceasta, ci să o completeze. Munca de reabilitare  înseamnă să dai o șansa adevărată unei clădiri născute fără un picior sau o mână”.

Attila a semnat conceptul și designul expoziției “Wood&Wool” (Lemn și lână), care se desfășoară între 6 februarie și 8 martie la Institutul Cultural Român din Stockholm, unde expun 23 de designeri români.

– Care e povestea expoziției “Wood & Wool”?

Povestea pe care am vrut să o transmitem este ce se află în spatele obiectelor, punând în planul secund forma finită, care e subiectivă și depinde de circumstanțe. Suedezii au apreciat exact ce punem noi sub semnul întrebării. Noi ne uitam la obiectele lor finisate, dar ei spuneau că, prin industrializarea din anii ‘60-‘70, s-a pierdut legătura dintre creator și obiect în sine, care, uneori, nici nu se întâlnesc.

– Cum a fost această etapă în arhitectura noastră de după 1990?

Primele generații de după 1990 au trăit cu frustrarea că n-au acces la informație. Am vrut să depășim toate fazele și să ardem etapele. Între 1990 și 2000, arhitectura românească nu avea identitate proprie, întrucât încercam sa prelucrăm trecutul și să fim la fel de buni ca occidentalii. Acum, se simte deja un design mai puternic, mai accesibil, căci vine generația care a crescut in anii ‘90, care nu a avut această frustrare. Te inspiri din mediul tău, din viața ta, umbli cu ochii deschiși, începe să se simtă și identitatea. Nu mai e o rușine că ai o clădire care nu mai arată ca una din Elveția, ci o mândrie că, în sfârșit, ea nu mai seamănă ca una din Elveția.

– Casa Poporului, ce-i de făcut cu ea? Are vreo șansă?

Casa Poporului nici nu mă deranjează, nici nu-mi place, mă lasă rece. Din moment ce există, e păcat că nu reușim să facem nimic cu ea. Cumva, am întors spatele acestei zone care începe la Piața Alba Iulia și se termină în Piața Constituției, concentrându-ne doar către Lipscani și Calea Victoriei. Ar trebui să ajungem la o maturitate astfel încât facem ceva cu zona aceasta, care are un mare potențial. Pot să-mi imaginez Piața Constituției altfel decât o parcare imensă, parcul din jurul Casei Poporului altfel decât gazon cu panseluțe. Problema nu e clădirea, ci cum o folosim sau cum ne relaționăm la zona respectivă. Trebuie să-i dăm o șansă, altfel parcă facem abstracție de cocoașa din spatele nostru și nu mergem la doctor.

–  Ce e de făcut, atunci?

Ar fi momentul să ne oprim să criticăm orașul și să facem ceva pentru el. Ați criticat, deci știți care-s problemele, acum haideți! N-ar trebui să așteptăm să vină Primăria cu soluții, căci nu va veni niciodată și nicăieri nu vine. Primăria e precum constructorul, îți livrează casa cu pardoseală, pereți și geamuri, dar nu-ți aduce obiectele personale, nici intimitatea, nici perdelele. Lumea ar trebui să conștientizeze că spațiul public devine valoros doar când începi să-l populezi, așa cum populezi o locuință.

–  Ai proiecte realizate în străinătate?

Clădiri nu, doar expoziții și evenimente. Nu cred că poți să proiectezi într-un mediu cultural pe care nu-l cunoști. Succesul unui proiect stă exact în acea integrare, nu doar în peisajul arhitectural, ci trebuie să se lege cumva și de povestea locului. Nu am participat la concursuri internaționale din acest motiv. E foarte ușor să proiectezi o clădire din punct de vedere estetic, să iei câteva clișee din cultura locului, dar să nu ajungi adânc în acea cultură. Trebuie o cunoaștere mai adâncă. E frustrant să produci arhitectură de dragul arhitecturii.

– Ai locuri favorite din București?

Terasa MNAC din Casa Poporului. Acolo, dacă stai pe un scaun și e soare, nu vezi locurile deloc, doar lampadarele de pe margine și pescărușii, astfel încât ai senzația că ești la mare. Peste un an sau doi, acolo vom vedea, din păcate, o catedrală eșuată la mal. Dintre zonele mai verzi, e Parcul Ioanid. Am vazut Parcul Monceaux din Paris, care a fost modelul de construcție, iar acolo clădirile își întorc  intorc a doua fațadă spre parc. La fel, toate fațadele clădirilor de pe Strada Dumbrava Roșie sunt discrete, dar se deschid către Parcul Ioanid.

– Ai fost profesor. De ce ai renunțat?

Am predat cinci ani de zile, apoi am avut un concediu de trei ani pentru doctorat, la Budapesta. După aceea, mi-am dat seama că nu mai vreau să predau. Retroactiv, am văzut că am fost profesorul cel mai prost. A fi profesor bun înseamnă să faci ca studenții să descopere meseria și să o facă în ritmul lor. Or, eu eram dezamăgit de mine și de ei. Probabil, la 60 de ani aș putea preda, să am răbdare și să nu devin un tiran.

–  Care a fost tema pentru doctorat?

La admiterea la școala doctorală, aș fi vrut să prezint o lucrare bazată pe legătura dintre psiholingvistică –  știință care studiază  etapele precognitive și cognitive ale formării mesajului – și arhitectură. Mi s-a părut atunci că poate exista un paralelism foarte clar între mecanismul psiholingvistic și procesul de creație din arhitectură, după cum și eu simt ceva și caut forma prin care să exprim acel lucru.

–   Și cum ai ajuns, scuze!, la pușcărie?

La Universitatea din Budapesta, mi s-a zis ca e prea teoretic și că nu există profesor cu care aș putea face asta. A doua tema era ce fac și acum, proiect de expoziții. A treia era legată de proiectarea unei închisori care, din modul în care este construită, să asigure o rată de recidivism mult mai mică decât în prezent. Au zis, da, asta va fi tema ta și de-atunci, timp de 3 ani, am studiat la nivel academic instituția închisorii.

– Au fost momente de cotitură în acest domeniu?

În anii 1830, quakerii din America au decis ca pedeapsa să fie privarea de libertate și nu una fizică. Până atunci, închisoarea era un loc unde te țineau până stabileau pedeapsa, care era una fizică. Nu exista un model arhitectural, ci a fost preluată schema sanatoriilor, din același capitol făcând parte hotelurile sau internatele. Anume, spații unde mai multe persoane sunt supravegheate de mai puține.

– Cum arată închisoarea ta?

Am făcut o lucrare formată din peste 20 de clădiri, unde există o evoluție a pedepsei, care nu e statică, ci evolutivă. În funcție de comportament, dar și de timpul petrecut acolo, condițiile și lucrurile pe care le făceai se schimbau, ca o proiecție a societății. Închisoarea funcționează azi doar ca să sustragă oamenii din circuit pentru o perioadă, nu-i să-i și redea societății.  Acum 150 de ani, zidul exista ca să te țină acolo, dar acum sunt sisteme performante care te împiedică să fugi. Zidul are, în același timp, un efect extrem de negativ asupra societății de afară, pentru că de fapt ascunde, iar asta oferă lumii privilegiul de a ignora. Când nu ești in situația de a-ți pune problema cum trăiesc oamenii acolo, ești blocat, întrucât nu ai fost antrenat sa te pui în pielea celuilalt. Și invers se întâmplă: deținutul e protejat de același zid și nu-și mai dorește sa revină în lumea de afară.

WOOD & WOOL. “Doi artiști care au un copil de 2 ani au creat pentru acesta un joc care prelucrează lucrarile lui Brâncuși. Scopul e ca micuțul să intre în contact cu o lume de forme și volumetrii, să învețe să combine culori și forme diferite între ele și să existe, pe lângă banalul joc cu cuburi, o altă semnificație modulară. Exact aceasta modularitate e exploatata în joc se poate interpreta la niveluri diferite, al copilulului de 2 ani care îmbină, dar și al adultului care-și pune problema moștenirii artistice de tradiție și cum ne relaționam noi cu o opera de artă cunoscută în lume”.

Despre proiectarea unei case:

„Ideea asta cu living-ul și bucătăria jos și cu dormitoarele sus e un clișeu. De obicei, înainte de începerea proiectului, rog fiecare membru al familiei să-și noteze ce face în casă, de-a lungul unei săptămâni. Ei trebuie să înțeleagă în primul rând cum trăiesc și de ce trăiesc așa, apoi multe multe dorințe văzute în filmele americane se taie de pe liste”.

Despre locuitul în oraș:

„Tipul de locuire urbană mi se pare unul dintre cele mai complexe. Genul de locuire de suburbie ce funcționează în America la noi nu cred că funcționează pentru că: 1 – nu exista infrastructura și 2 – nu avem acel stil de viață care să ne permită.  A trăi la 30 de kilometri de București mi se pare frustrant, căci te simți mereu departe de casă. În același timp, dacă locuiești în oraș și ai două ore libere la serviciu, știi că poți oricând merge acasă”.

Despre București:

„Am cumpărat un apartament la Budapesta și stau cu chirie în București. Diferența dintre Budapesta și București e exact ritmul. Bucureștiul e mult mai efervescent și mai cosmopolit. Ce apreciem noi la Budapesta e o moștenire culturală și arhitecturală foarte valoroasă, însă referința a fost mereu Viena , unde magazinele se închid la 7 și la 9 nu e nimeni pe stradă. Bucureștiul e mult mai dinamic și mai cosmopolit”.

Despre Gaudi:

„Parcul Guell mi se pare genial, aș putea sta ore întregi în el, mai ales când nu sunt turiști. Am avut norocul să-l vizitez pentru prima oară așa cum alții nu fac. M-am rătăcit și am intrat pe sus, astfel încât am coborât spre intrarea principală. Am ajuns pe terasa aceea celebră, cu banca, și se auzea muzică de undeva, iar eu nu știam de unde vine. Apoi, când am descoperit că stăteam pe o colonadă, am picat pe spate. Când intri pe poarta principală, poanta aceea nu mai există”.

Regizorul care l-a influențat cel mai mult:

Peter Greenaway.

Mai multe proiecte și informații găsiți pe site-ul său, attilakim.com. Și în încheiere, iată cartea de vizită a lui Attila, printre cele mai interesante din câte am văzut vreodată.

Attila Kim – n. 1977, Târgu Mureș
Studii de arhitectură la Universitatea Tehnică din Cluj Napoca
Burse de studii în Slovacia, Ungaria, Statele Unite ale Americii și Olanda
Studii de masterat în domeniul reabilitării patrimoniului construit, în cadrul Universității Babeș Bolyai, Cluj Napoca
Studii doctorale (DLA) în cadrul Universității de Arta Moholy Nagy, Budapesta, Ungaria
Bursa de cercetare New Europe College, București
Jurizări: Anuala de Arhitectură București (2013); Pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneția, Italia (2010); Reamenajarea Parcului Livada Poștei, Brașov (2010); Anuala de Arhitectură OAR, Timișoara (2008)
Membru fondator și partener Studio Kim Bucșa Diaconu (SKBD) – 2005 – prezent
Membru fondator și partener Lundi Et Demi – 2009 – prezent
Activitate profesională independentă – 2012 – prezent.